Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Copiii de pe Volga

        de Guzel Iahina

(fragment)

Traducere din rusă de Luana Schidu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuieşte la Moscova, unde a absolvit Academia de Cinematografie, secţia scenaristică. A lucrat în relaţii publice, publicitate şi marketing şi a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha otkrîvaet glaza (Zuleiha deschide ochii, Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învăţătoare tătară care a petrecut şaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător şi a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolşaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi şi Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) şi Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franţa a apărut în 2017 şi a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Deti moi (Copiii de pe Volga, Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câştigat în anul 2019 Bolşaia Kniga, Premiul al treilea şi Premiul cititorilor – Locul întâi, precum şi Marele Premiu Ivo Andric în Serbia. Romanele lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste patruzeci de ţări.

„Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, vie – o lume creată cândva de oameni veniţi din altă ţară şi pierdută astăzi în negura timpului. Dar este şi o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru şi totodată să ne ajute să le depăşim.” (Guzel Iahina)

Iakob Ivanovici Bach, profesor în Gnadentalul german de pe Volga, duce o viaţă simplă, anonimă, având o singură slăbiciune: furtunile. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în dou㓠să-i dea lecţii unei tinere fragile şi timide, Klara, fiica lui Udo Grimm, un personaj straniu, a cărui existenţă pare să fie ignorată de toată lumea. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman ameţitor, căci în clipa următoare Istoria dă năvală, răsturnând reguli şi destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este acelaşi şi totul se topeşte într-o epopee din ritmul căreia nu te mai poţi desprinde.

„Copiii de pe Volga e simultan un roman istoric despre vicisitudinile pe care le-a avut de îndurat populaţia Republicii Sovietice a Germanilor, o parabolă înţeleaptă despre omul mărunt şi istoria mare, un text postmodern în care umbra Fluieraşului din Hamelin nu este mai puţin ameninţătoare decât pasul greu al conducătorului omnipotent. Tot acest amestec sperie, dar nu e cazul să vă lăsaţi copleşiţi – mai bine întoarceţi curajoşi pagina şi aruncaţi-vă cu capul înainte în această carte uluitoare.” (Revizor)

„Nu există nimic forţat în romanul Copiii de pe Volga. Cu precizia unui regizor de film, autoarea scrie o poveste deosebit de convingătoare. Limbajul folosit conturează imagini foarte intense, sunete şi mirosuri pe care cititorul parcă le vede şi le simte. Violenţa, teroarea tot mai mare pe care oamenii le-au trăit vreme de decenii sunt surprinse într-o manieră foarte realistă.“ (Deutschlandfunk Kultur)

„Al doilea roman al lui Guzel Iahina s-a dovedit a fi o confirmare. E şi mai viu, şi mai atrăgător, şi mai sincer decât primul. De obicei se întâmplă invers. Iahina ne-a uimit din nou.” (Elena Kostiukovici)

 

Când a ieşit, deja se crăpase de ziuă. Prin fantele obloanelor închise se revărsa lumina rozalie a zorilor. Un geam – din bucătărie – era spart. Uşa era închisă. Pe podea era împrăştiată mazăre amestecată cu sticlă spartă. Lângă uşă, furca stătea sprijinită cu grijă de toc.

Faţa îi era umflată şi îi ardea. Palmele, pare-se, la fel, dar Bach nu era sigur: nu-şi prea simţea mâinile şi picioarele. S-a sucit şi s-a răsucit, împingând cu umerii şi genunchii amorţiţi şi s-a târât ca un vierme până la gura sobei, sub care era o placă mare de fier – pentru cărbunii care cădeau. A frecat nodul legat la spate de marginea tablei până l-a rupt. Eliberându-şi mâinile, s-a aşezat şi şi-a dezlegat cum-necum picioarele. Sângele îi năvălea sacadat în mâini, care i se umflaseră şi i se învineţiseră, în tălpi, în cap. Memoria îi revenea la fel – sacadat.

La început, limpede şi precis, i-au apărut fulgurant în faţa ochilor chipurile: al neobrăzatului, al flăcăiandrului, al ţăranului cu faţă de kalmâc. Apoi – cum intraseră în casă. Cum puseseră stăpânire pe bucătărie. Cum îl descoperiseră pe el.

S-a ridicat în picioare. Ţinându-se de perete, a şchiopătat prin salon până la dormitor. A stat îndelung în prag – a ascultat liniştea dinăuntru, nehotărându-se să intre. Într-un târziu, a împins uşa întredeschisă.

Ea stătea la fereastră, cu faţa la lumină, pe scaun – Bach vedea numai aura de păr despletit, străpuns de razele soarelui. Pe podea erau împrăştiate cearceafuri, perne, feţe de pernă rupte, fuste, cămăşi, mărgele deşirate, vrafuri de lenjerie din comodă. El a păşit peste toate aceste haine şi albituri, îngropându-şi picioarele desculţe în albul moale – spre ea.

Mergea şi îşi dorea chinuitor s-o cheme pe nume, fiindcă toate celelalte cuvinte erau acum de prisos, profanatoare chiar. Dar numele ei uşor – curat şi luminos ca apa râului – plutea undeva, se spărgea în sunete disparate. El se agăţa de aceste sunete, dar ele alunecau şi se topeau în aerul transparent al dimineţii. Era încredinţat că o să-şi amintească, neapărat o să-şi amintească numele de îndată ce o să vadă chipul cunoscut. A şchiopătat spre fereastră, ferindu-şi ochii de strălucirea aurie, parcă temându-se să nu-l orbească. În sfârşit, şi-a întors capul de la lumină şi a privit-o pe femeie.

Era goală. Bach o vedea pentru prima dată astfel – plăsmuită din lapte şi miere, din lumină blândă şi umbre catifelate. Braţele ei subţiri se odihneau pe pântecul rotunjit, acoperind şi apărând. Ochii îi erau închişi, trăsăturile feţei neclintite – dormea. Iar buzele ei surâdeau.

El voia să închidă ochii, să se întoarcă, să nu vadă acest surâs liniştit şi înţelept, să strige şi s-o trezească pe femeie, sau s-o lovească cu toată puterea peste buzele acelea zâmbitoare, sau să orbească el însuşi – dar nu putea nimic din toate astea şi doar o privea, o privea… Era linişte; vântul susura abia auzit – nu afară, ci undeva în capul lui –, înteţindu-se treptat, uneori transformându-se în şuierat, suflând şi ducând undeva departe şi numele femeii, şi celelalte nume, şi restul de cuvinte, şi sunetele, chiar…

Din ziua aceea a încetat să vorbească. Numele, cuvintele şi sunetele s-au întors curând la el, dar cumva uşoare şi goale, precum coaja seminţelor de floarea-soarelui. El, sigur, ar fi putut să-şi ţuguie buzele, să mişte din limbă, s-o sprijine de cerul gurii şi să rostească ceva tare şi fără sens: mazăre. Sau: sticlă. Sau: furcă. Sau: Klara. Ar fi putut, dar nu ştia dacă vrea. Şi de aceea a preferat să tacă. Klara nu s-a mirat, iar dacă totuşi s-a mirat, nu a spus nimic. Când a înţeles că rarele întrebări pe care i le punea lui Bach rămân fără răspuns, a încetat să i le mai pună. Dacă s-ar fi arătat indignată de muţenia lui, dacă ar fi ţipat, dacă l-ar fi lovit în piept, supărat㠖 poate că Bach nu s-ar mai fi putut împotrivi, şi-ar fi descleştat buzele, ar fi plescăit din limbă. Dar Klara era liniştită, de parcă muţenia lui n-ar fi îngrijorat-o câtuşi de puţin. Aşadar, asta e, a înţeles el. Despre cele întâmplate nau pomenit. Au spălat toate hainele şi lenjeria – nu cu apă sărată din puţ, ci cu apă curgătoare, în Volga: Bach a împins cu vâsla sloiurile încă grele de iarnă, iar Klara, aplecată peste mal, a spălat şi a frecat îndelung, fără să-şi cruţe mâinile înroşite de frig. Au cusut şi cârpit toate cearceafurile şi feţele de pernă rupte. Au scuturat în vânt pilota de puf. Geamul spart l-au înfundat cu cârpe. Au măturat casa, au presărat nisip proaspăt pe podele. Furca au dus-o în şopron.

Bach a început din nou să doarmă pe laviţa de lângă sobă. Klara nu s-a supărat. Dacă ar fi venit cumva noaptea la ea, în dormitor, probabil că nici atunci nu s-ar fi supărat – devenise nu indiferentă faţă de lumea din jur şi faţă de Bach, ci oarecum înstrăinată: primea cu aceeaşi bunăvoinţă şi vremea bună, şi pe cea proastă, şi captura de peşte bogată, şi pe cea săracă.

În plus, Klara a devenit tandră. Această tandreţe, ivită pe neaşteptate în vocea ei, îl tulbura neobişnuit de tare pe Bach – îi amintea de primele luni când se cunoscuseră, de lecţiile „oarbe” prin paravan. Când se gândea la pricinile acestei tandreţi, lui Bach îi venea să se ridice şi să iasă din casă şi să nu se mai întoarcă niciodată: să meargă, să meargă repede mai departe, prin pădure, pe drum, prin stepă, fără să mănânce, fără să doarmă, doar să fugă, mai departe, unde-o vedea cu ochii, afară. Iar când nu se gândea, îi venea să închidă pleoapele şi s-o asculte pe Klara, s-o asculte la nesfârşit. De altfel, unde să se fi dus? N-avea unde: Klara trăia aici, la fermă. Dar o Klara nouă, necunoscută.

Frumuseţea ei, până atunci firavă şi severă, se umpluse deodată de o forţă deosebită: ochii priveau mai întunecat şi mai expresiv, buzele îi deveniseră mai pline şi mai strălucitoare, eterna ei paloare s-a transformat în rumeneală, într-un roz dens, provocator. Acum nimeni n-ar mai fi luat-o din spate drept o adolescent㠖 fiecare mişcare trăda o femeie. Bach se temea de această femeie nouă, frumoasă şi indiferent-tandră, se temea că venise s-o înlocuiască pentru totdeauna pe Klara cea dinainte, înţeleasă şi dragă. Şi abia în toiul verii a înţeles de unde apăruse această nouă femeie: Klara aştepta un copil.

Asta s-a întâmplat în iulie. Bach stătea atunci pe mal, iar Klara, obosită după un scăldat îndelung în Volga, a ieşit din apă pe nişte pietre mari. Îi zâmbea cu zâmbetul ei nou, graţios şi senin, cu capul aplecat uşor într-o parte şi storcându-şi părul ud. Soarele îi lumina silueta, acoperită cu o cămaşă ud㠖 Bach şi-a amintit deodată de una dintre statuetele de ipsos din casa morarului Wagner. A privit liniile rotunjite moi, curgând de la pieptul femeii spre pântecul plin şi spre şolduri, şi a simţit că îngheaţă treptat pe dinăuntru: şi-a dat seama în sfârşit ce se întâmplase de fapt atunci, în dimineaţa de aprilie pe care voiseră s-o uite, s-o scuture în vânt, s-o spele în Volga şi care se întorsese acum la ei, aşa cum se întoarce la mal odată cu fluxul un obiect luat de valuri. Şi Klara zâmbea întruna – netulburată, ca o sculptură, fără să-i pese dacă Bach o vede, şi dacă o vede, ce simte. Zâmbea, ca în dimineaţa aceea cumplită. Zâmbea, fiindcă demult înţelesese şi acceptase totul. Zâmbea, cum făcea acum mereu…

Trebuia să nască la sfârşitul lui decembrie, în jurul Crăciunului. În Ajun au apărut primele dureri, dar la ivirea zorilor au dispărut. Din ziua aceea au venit în fiecare noapte, odată cu stelele, împreună cu visele – până s-a făcut ianuarie. Klara, palidă, cu buzele umflate şi cu un pântec imens, umbla fără încetare prin casă: din bucătărie în salon, apoi în camera ei de fată, apoi în camerele goale ale tatei şi Tildei, şi înapoi în bucătărie. Dormea puţin, mânca şi mai puţin. Uneori se aşeza pe scaun, pe pat – cu burta imensă în faţa ei, cu spinarea arcuită şi capul ciufulit dat pe spate – dar după un minut se ridica din nou şi îşi relua traseul, ca un prizonier într-o celulă. Fâşâitul neîntrerupt al paşilor ei pe podeaua de pământ şi şuieratul viscolului pe la geamuri – asta avea să-şi amintească Bach despre acele săptămâni.

Era o iarnă cu ninsoare multă, casa era îngropată în zăpadă până la ferestre – nu se putea ieşi. Dar Klarei nici nu-i ardea de plimbare – n-o încăpea nici un cojoc, nici o scurteică peste pântec. Aşa că stăteau acasă. În decembrie, Bach încă mai ieşea cu treburi: să cureţe zăpada din curte, să dea jos troienele de pe acoperiş. Dar odată cu venirea lui ianuarie, s-a temut s-o mai lase singură pe Klara pentru multă vreme, nu s-a mai dezlipit de ea – în prima zi a anului, în a doua, în a treia… Aşteptarea prelungită îi chinuia pe amândoi. Cearcănele de sub ochii Klarei au devenit vineţii, iar ochii i s-au înceţoşat de oboseală, i s-au stins; părul, de obicei mătăsos şi strălucitor, împletit în cosiţe şi răsucit în colaci groşi, acum îşi pierduse strălucirea, cădea din pieptănătură şi i se zburlea pe tâmple şi pe frunte. Pe el, Bach nu se putea vedea, dar într-o seară, plecând ochii, a zărit deodată în barba-i rară o mulţime de fire albe.

În ultima jumătate de an se gândise atât de mult la Klara şi la copilul care creştea în ea, că acum, când sosise vremea să-l primească în lume, era deja obosit să se mai gândească şi să mai simtă. La început, în sufletul lui nu era nimic altceva decât spaimă: gândul că o sămânţă străină, ajunsă într-un mod oarecum monstruos în pântecul femeii iubite, se prinsese şi crescuse în ea, trăia, se hrănea din sucurile ei, căpăta forţ㠖 gândul acesta îl făcea să respire des şi zgomotos, îi aducea o sudoare lipicioasă pe tâmple şi pe palme. Bach zăcea noaptea pe laviţă, fără somn, cu mâinile încrucişate pe piept, întins ca o coardă, ca să-şi liniştească trupul chinuit de un tremur violent. Asculta respiraţia regulată a Klarei în camera de alături şi era invadat de o transpiraţie rece. Visa să cadă de pe laviţă pe podeaua de lut şi să-şi spargă mortal capul prost, bun de nimic.

Apoi venea rândul dezgustului. I se năzărea o bucăţică de trup – cât un bob de mazăre, apoi cât unul de fasole, apoi cât un deget de om – care ţâşneşte din pântecul Klarei, se întinde şi creşte în carne, capătă chip, îi cresc cioturi de mâini şi picioare. Seamănă cu un gnom urât. Cu ţăranul cu faţă de kalmâc şi ochi de fiară. Cu neobrăzatul cu mutră de porc. Cu băietanul slăbănog cu faţă de avorton şi mărul lui Adam ieşit în afară. Cu viţeii nenăscuţi pe care îi văzuse undeva, în Gnadental. Senzaţia de scârbă era nemărginit㠖 Bach a încetat şi să se mai uite la Klara: i se făcea greaţă fie şi dacă arunca o singură privire burţii ei inestetic de uriaşă şi pieptului plin. Visa că într-o dimineaţă ea se va trezi şi va găsi pe pat un cheag de sânge – rodul născut înainte de vreme.

Când Klarei a început să-i fie greu să mearg㠖 obosea repede, gâfâia când urca dinspre Volga –, deodată l-a năpădit mila de ea. A privit-o odată, în septembrie, când clătea rufele în râu, stând pe pietre cu fustele sumese: picioarele lungi, mâinile osoase, gâtul subţire cu vertebre ieşite în afar㠖 totul în unghiuri, ascuţit, emaciat, numai balonul burţii se rotunjea elastic, absorbea toate forţele, toată frumuseţea. Şi i s-a făcut ruşine de gândurile lui oribile şi fanteziile dezgustătoare. N-are decât, şi-a zis, n-are decât să fie acest copil, străin, nu se ştie al cui. Pentru Klara e o bucurie, asta-i de-ajuns. N-are decât.

Când a venit iarna, Bach era epuizat de gânduri şi sentimente, de îndoieli şi reproşuri faţă de sine. Gânduri nu mai avea, numai neliniştea aşteptării. Aştepta acest copil aproape mai mult decât Klara – neînţelegând ce simte acum, neputând să-şi închipuie ce va simţi la vederea lui şi dorindu-şi un singur lucru: ca acest chin de luni de zile să se sfârşească odată.

În a şasea zi a anului nou, Klara s-a trezit în patul ud – pruncul se pregătea să vină pe lume. A început să meargă prin casă mai repede. Câteodată se oprea, se apuca de spătarul unui scaun şi răsufla zgomotos spre tavan, dezvelindu-şi dinţii până la gingii. Lui Bach i se părea că vrea să ţipe. Pe la prânz, ei i-a venit ideea să măture podeaua. Se ştie, orice se tratează cu ceva asemănător: gălbinarea cu napi, durerea de cap stăruitoare cu brânză puturoasă; mama care trudeşte cu hărnicie va avea şi un copil care va munci conştiincios, croindu-şi un drum în viaţă. A curăţat casa-ntreagă, a spălat vasele, a frecat samovarul cu nisip. Pe la apus, a obosit – deja îi tremura spinarea.

Noaptea au venit durerile – dar nu cele slabe, cu care se obişnuise deja în ultimele zile, ci de-adevăratelea. A pus pe podea, lângă pat, un cuţit de bucătărie – ştia de la Tilda că asta alungă durerea. Stătea în picioare – lângă marginea patului, lângă masă, lângă scaun. Se aşeza pe vine – ţinându-se de sobă, de scrin, de băncuţa îngustă. Se întindea – pe pat şi pe laviţă. Nu ţipa – se temea să nu sperie copilul; doar respira zgomotos, cu dinţii încleştaţi. Ţipă, ar fi vrut să-i poruncească Bach – dar buzele, dezobişnuite, după atâtea luni de tăcere, să rostească vreo vorbă, nu-l ascultau.

Spre dimineaţă era istovit㠖 zăcea pe pat fără să se mişte, încetase până şi să geamă. Îşi dăduse capul pe spate, ţinea ochii închişi. Pentru prima dată în viaţă, Bach a lovit-o: peste obraji, ca să se trezească. Şi-a revenit – şi după o clipă s-a încordat ca un arc, făcând ochii mari şi trăgând aer pe gură: copilul a venit pe lume.

A căzut direct în braţele lui Bach: mai întâi capul, mare, fierbinte, acoperit de un puf lipicios, cu un punct care pulsa în creştet; apoi umerii mititei, mânuţele roşii cu pumnişorii încleştaţi; burtica rotundă cu cordonul ombilical vineţiu; picioruşele cu degete ca nişte bobiţe.

O fetiţă.

Bach o ţinea pe palme – udă, alunecoasă, neastâmpărat㠖, temându-se că o s-o scape şi neştiind unde şi cum s-o aşeze. I-a aruncat o privire Klarei – ea zăcea nemişcată, cu mâinile atârnându-i fără viaţă pe lângă pat. A lăsat copilul pe patul mototolit. A rupt vreo două fâşii şi i-a legat buricul. A pipăit pe jos după cuţit şi cum-necum i l-a tăiat, mijind ochii când a ţâşnit sângele. Chiar atunci, pruncul a deschis guriţa-i minusculă şi a început să ţipe, agitându-şi în aer lăbuţele îndoite.

Klara ar fi vrut să se trezească, să întoarcă capul după ţipăt, dar nu reuşea să deschidă complet ochii. Bach a înfăşurat pruncul într-un prosop uscat şi i l-a aşezat alături – ea doar a oftat recunoscătoare şi şi-a îngropat în ghemotoc faţa udă de sudoare. Le-a învelit pe amândouă cu pilota de puf şi a ieşit afară, în dimineaţa geroasă.

S-a îndepărtat de casă, de curte. Abia în pădure s-a oprit, a adunat două mâini de zăpadă şi a început să-şi frece cu disperare faţa, barba, pieptul, palmele – să-şi cureţe sângele ţâşnit din cordonul ombilical, oftând ba de emoţie, ba de un dezgust întârziat. După ce s-a spălat, a simţit deodată o sete cum nu mai simţise – şi a început să mănânce zăpadă, înghiţind grăbit firimiturile de gheaţă care-i scrâşneau între dinţi, fără să simtă răceala în gât. În urechi îi răsuna, ca şi până atunci, plânsetul copilului. S-a dus tot mai departe de acest plânset – prin nămeţi, spre râu – fără să bage de seamă că e îmbrăcat numai în cămaşă şi o vestă kârgâză.

Picioarele l-au purtat singure spre râpă. Au coborât pe potecă. Au pornit pe gheaţa Volgăi, afundându-se până la genunchi în zăpada tare. La mijlocul râului s-au oprit, nemaiputând nici să păşească mai departe, nici să se întoarcă. Poate că doar îi amorţiseră. Bach şi a dat capul pe spate spre cerul albastru, pe care erau atârnaţi nori albicioşi, şi şi-a dat seama deodată că nu mai aude plânsetul: doar vântul îi şuiera în urechi şi din depărtare se auzea un clinchet subţirel. Zurgălăi?

Un sunet din trecutul îndepărtat, când pe Volga îngheţată goneau sănii elegante, pline cu colonişti ameţiţi şi veseli – şi în Ajunul plin de aşteptări fericite, şi în săptămâna Crăciunului, ba chiar în orice duminică de iarnă, când sufletul simte nevoia de emoţia şi încântarea unei plimbări rapide. Sunetul s-a apropiat, a crescut; cu el s-au amestecat nişte voci însufleţite, un ţipăt de femeie, hohote de râs şi cântece. Şi iată că apare în ceaţa dimineţii şi o sanie trasă de trei cai: zboară spre Bach, aruncând cu zăpadă de sub tălpici. El stătea nemişcat şi se uita cum se apropie acest nor gălăgios, pe multe voci. Cei din sanie îl observaseră deja – fluierau, în semn de salut. Apropiindu-se, au încetinit uşor – şi un flăcău, rumen, cu dinţii albi, a sărit jos şi a alergat spre Bach, afundându-se în zăpadă şi agitându-şi căciula de blană. Surâdea larg, sincer, de parcă ar fi văzut pe cineva drag şi apropiat; părea că dintr-o clipă într-alta o să înceapă să plângă de bucurie. Când a ajuns lângă el, a dat să spună ceva, a deschis gura, dar s-a înecat cu propria-i veselie – a râs fericit, l-a îmbrăţişat cu putere pe Bach, l-a bătut pe spinare – mirosea a transpiraţie tânără, sănătoasă, a tutun, a vodcă şi a pâine de secar㠖 şi imediat a dat fuga înapoi, să-i ajungă din urmă pe ai lui.

— Bucură-te, unchiaşule! a strigat el, întorcându-se. Puteai să mori şi să nu afli! Astăzi s-a născut o republic㠖 Republica Sovietică a Germanilor de pe Volga!1

Bach stătea nemişcat în zăpadă. Se uita la oamenii aceia de neînţeles, asculta cuvintele acelea de neînţeles, care deveneau cu fiecare clipă mai încete – sania se îndepărta rapid.

—Trăiască! au strigat ei de la distanţă, deja abia auzit. Trăiască 6 ianuarie 1924! Trăiască noua republică! Trăiască Vladimir Lenin – marele şi nemuritorul nostru conducătoooor!…

1. La 19 octombrie 1918 în regiunea Volgăi s-a format prima regiune autonomă din RSFSR– comuna de muncă a germanilor de pe Volga. Pe 13 octombrie 1923, Stalin a semnat un decret „cu privire la reorganizarea Comunei Germanilor în Republica Sovietică Autonomă a Germanilor de pe Volga“. La 6 ianuarie 1924, la cel de al IX- lea Congres al Sovietelor, la Pokrovsk a fost adoptată o rezoluţie „cu privire la proclamarea RSAGV“ (N.a.).

© 2007 Revista Ramuri