Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Promisiuni nepenalizate

        de Gabriel Coşoveanu

Ca filolog, urmăresc – sau, mai degrabă, mă urmăreşte – escaladarea retoricii bazate pe verbe la viitor şi la optativ, aspect care denotă, între altele, ideea unor promisiuni, şi mă refer, evident, la spaţiul public, unde proiecţiile melioriste sunt dificil de onorat şi nebuloase la modul predicţiilor lui Nostradamus (măcar acelea aveau nex metaforic). Cam toată lumea a prins de veste că nerealizarea, în general, nu se penalizează. Şi atunci, cursa pentru premiul de cel mai mare mincinos a fost deschisă, căci modul de funcţionare a promisiunii e lesne de deprins, iar amnezia auditoriului – mare, spre axiomatică.

Ca om, îmi vine greu să accept că te poţi folosi de un anume arsenal profesional, în cazul nostru cuvintele, arme cu tăiş înmuiat, la o adică, în curara, pentru a te impune, (mult) prea harnic, în ochii avizi de ştiri ai lui average man. Şi anume, insul care strigă la familia lui, moderat gălăgioasă, de altfel, să facă linişte atunci când apare pe sticlă cutare manipulator de verbe rostite impostat şi transportatoare de iluzii. Vom face, vom drege, veniturile ar putea creşte în următoarea etapă cu bla-bla, România ar putea deveni o putere în etc., ş.a.m.d., ş.c.l.

Ca simplu cetăţean, nu văd cu ochi buni avântarea pe scena vizibilităţii administrative a unor energumeni pe care, vrând-nevrând, va trebui să-i votezi la un moment dat, având, ad nauseam, senzaţia că faci un lucru care nu te reprezintă, ca unul care se gândeşte la cei dragi, ori că faci, în contrapartidă, răul cel mai mic, alegându-l pe un anonim, să zicem, în detrimentul venalului arhicunoscut, al cărui nume figurează în toate sondajele de opinie, că altul de unde?

Ca profesor, m-aş declara şi mai îngrijorat, câtă vreme observ, constant, cum degringolada lingvistică de la emisiunile TV nu pare să stârnească revolte semnificative, cu excepţiile, notabile pentru specialişti, şi atât, ale unor dascăli, vechi-noi, care ţin la ceea ce numim, cu toţii, hygične des lettres. Şi folosesc expresia în sensul dat de Étiemble: „ce n’est donc point pour en obtenir des oracles, des vaticinations, mais des recettes, cueillies chez le bon faiseur”. La propriu şi la figurat. Suntem covârşiţi cu anunţuri care au aceeaşi formă avortată gramatical de ani buni şi nu există semnale că s-ar întrezări vreo reformă semantică. Mă rezum la ultra-difuzatul text cu rol, pasă-mi-te, de avertisment: „Acest program poate fi vizionat doar cu acordul sau împreună cu părinţii…”. Asistăm, în supa nonşalanţei generalizate, cauţionată de nervozitatea unor viruşi diverşi (numeroşi, şi invizibili, desigur, dar mai ales prin cerebel) la supremaţia anacolutului, care, în mod normal, s-ar cere combătut prin mijloace pedagogice directe sau mediate de inductorii de opinie.

Or, aceşti inductori, unii (auto)intitulaţi maeştri, abuzează de vocabule care se rostogolesc precum o Niagară în vremurile când nu e secetă. Principala proprietate a discursurilor acestor ipochimeni, care-şi dau cu părerea în orice domeniu, cu seninătatea celui inamovibil, este lipsa de proprietate a termenilor. Că post-maiorescienii au reacţii vehemente e o chestiune de culoar îngust în torentele de retorcări care instigă la multe (naţiune, fii deşteaptă!, în ton cu imnul naţional etc., ş.a.m.d.), numai la rigoare semantică nu. Titu Maiorescu însuşi s-ar răsuci în mormânt, constatând că naţia pe care a păstorit-o, politic, ştiinţific şi artistic se dovedeşte surdă la semnalul acustic numit beţia de cuvinte. După cum, iarăşi, deversorii de fraze dense în promisiuni nu au auzit, pare-se, de ce va să zică un text canonic, la urma urmei, precum Oratori, retori şi limbuţi. La mijloc, previzibil, e un şiretlic al celui care confundă (mentalitar, fenomen de pe vremea sofiştilor) frazarea meşteşugită cu a ei subliminalitate de care nu trebuie să ştie plebea consumatoare de mesaje, cu verbul ce instituie realităţi. Îţi vine în minte o schemă pe cât de simplă, pe atât de instructivă, atârnând de o competenţă care nu se învaţă, aşadar, n-are legătură cu mult hulita şcoală (percepută ca factor coercitiv), de la descrierile-diagnoze ale lui Creangă până la impresiile din romanul lui Marin Preda, acela unde junele Niculae e luat peste picior pentru setea lui de lectură („Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem!”, zice tatăl, aparent pragmatic, idealist în fond).

Respectiva competenţă e viclenia, şi, aici, l-am invoca pe un mare profitor al ei, altminteri inocent şi el, în paradigmă romantică, unde multe excese sau stratageme sunt iertate ab initio. Vorbim de eminescianul Cătălin, „viclean copil de casă”. El deţine o modalitate infailibilă de a se pune în valoare, mizând, intuitiv diplomatic, pe o captatio benevolentiae în care trebuie expurgată mânia, în favoarea implementării răbdării: „Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul/ Ci numai nu te mânia/ Ci stai cu binişorul”. Cu „binişorul” ni s-au perindat, prin faţa ochilor, tot felul de viruşi ideatici, dintre care, ca morb absolut, căci realmente nedepistabil medical, a fost acela al egalitarismului. Jean Starobinski, altminteri, un far al formaţiei intelectuale de azi şi de ieri (cel puţin pentru generaţia noastră, care apucase lectorate franceze prin Universităţile dominate, înainte de 1990, de concepţii anti-capitaliste), alegea, ca titlu, pentru o carte de-a sa, 1789: Emblemele raţiunii (Les Emblčmes de la Raison). Toate bune şi frumoase – departe de noi să-l criticăm pe eminentul hermeneut (cine suntem noi?), dar s-ar cuveni (uite cum reapare, aproape fără să-ţi dai seama, optativul bun la toate?! – şi neculpabil, pe deasupra) să ne reamintim deviza îmbietoare, ca o doză masivă de opium al popoarelor: Liberté, Égalité, Fraternité.

În numele faimoasei triade s-au comis atrocităţi diverse, scuzate în fel şi chip, de regulă prin invocarea costurilor progresului. Atâta doar că periculoasa ideaţie utopizantă din deviza revoluţionară are încă o viaţă, şi încă înfloritoare (ideologic vorbind), prin regimurile comuniste. Ele rezistă, de altfel, dincolo de omniprezenţa terorii difuze, tocmai prin tehnica vorbirii cu incontinenţă, hrănită de ideea maniacală că limbajul e un simplu verbiaj menit să-i inducă în eroare pe naivi şi că adevărul e ceva construit, e arbitrar, la îndemâna celor ce au puterea. Ilustrăm avertismentul asupra rezistenţei imperiului răului din cuvinte prin Titu Maiorescu, pe care limbuţii nu l-au citit, ba chiar e posibil să nici nu fi auzit de el şi de „echipa” în care a jucat: „Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditoriu; mobilul retorului este de a trece de orator sau înfrângerea erudiţiei, sau încântarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor – deşertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de limbă. De aceea, oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – niciuna”.

Cum spuneam, dacă sistemul permite ca nerealizarea să nu fie penalizată, rezultă că speţa manipulatorilor prin limbaj nu are moarte. După cum eternă va fi şi specia credulilor, a consumatorilor de scenarii proiective. Doar că parazitismul limbuţilor şi masa critică a credulilor, în simbioză, indică preţuri mari (bătutul pasului pe loc, retard economic, lehamite, indolenţă socială şi civică). Pentru ceilalţi.

© 2007 Revista Ramuri