Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Călătorii livreşti

        de Viorica Stăvaru

Orice călătorie este, înainte de toate, o ieşire din zona de confort şi o provocare. Implică asumare şi pregătire, curiozitate şi spirit speculativ, dar mai cu seamă pasiune. Deschiderea permanentă spre zonele aparent insondabile, fie că ne referim la repere geografice, culturale, spirituale sau biografice.

A zăbovi în proximitatea cărţilor este una dintre cele mai plăcute călătorii; odată începută, o astfel de călătorie nu se sfârşeşte niciodată. Cărţile care ne zidesc sunt precum păpuşile Matrioşka: o carte ascunde sau naşte o altă carte, torcându-i firul ariadnic spre cititorii potriviţi.

Viorica Gligor este, fără îndoială, unul dintre cronicarii literari a cărui viaţă pare indisolubil legată de cărţi şi de oamenii cărţii, fiind cunoscută, în acest sens, bogata sa activitate publicistică: recenzii şi cronici literare în revistele locale (Caligraf, Amfitrion) şi în cele din ţară (Orizont - Timişoara, Ramuri - Craiova, Confesiuni - Târgu Jiu). La nivel local, Viorica Gligor a făcut parte din redacţia revistei Amfitrion, Drobeta Turnu Severin, revistă care apărea trimestrial sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Din anul 2017 este colaborator la revista Ramuri din Craiova, unde semnează lunar o rubrică de carte străină, respectiv Cronica traducerilor. Este, de asemenea, autoarea a trei cărţi de referinţă: Aventuri subiective. Metamorfozele jurnalului feminin (Editura Brumar, Timişoara, 2012), Feţele adevărului. Dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014), Călătorii spre insula interioară (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2019).

Această a treia carte, apărută la sfârşitul anului 2019, este un volum care selectează şi antologhează 56 de texte critice (recenzii, cronici, eseuri) publicate în reviste literare în perioada 2010-2019. Potrivit titlului, cartea reprezintă deopotrivă un jurnal de lectură (jurnal de cărţi) şi o călătorie livrescă fascinantă, adesea empatică, în special când autoarea, potrivit propriei mărturisiri, s-a refugiat în textele celorlalţi. Conştientă ea însăşi de ceea ce inspirat numeşte „deziluziile literaturii”, Viorica Gligor frapează însă prin bucuria lecturii şi a receptării, neştirbită, se pare, de-a lungul timpului. Discursul interpretativ, la graniţa fină dintre critică literară şi eseu, se constituie într-o abordare suplă, aerisită, elegantă, care îi permite cititorului să observe atât liniile de forţă ale demersului său, cât şi preferinţele livreşti. Altfel spus, scriind despre textele celorlalţi, Viorica Gligor scrie despre sine, despre propriile căutări sau dileme culturale. Înainte de a filtra, printr-o grilă critică deja profesionalizată, un text sau altul, Viorica Gligor e un cititor profund îndrăgostit de cărţile mirabile în care îşi regăseşte propria interioritate şi care, inevitabil şi benefic, îi reconfigurează identitatea.

Structural, cele 56 de texte critice sunt organizate în şase secţiuni, conform unor criterii de ordin estetic şi tematic: cărţile care presupun căutarea de sine, iniţierea, călătoria identitară (Al. Baricco – Mr. Gwyn, Novecento; Khaled Hosseini – Vânătorii de zmeie; Ernesto Sabato – Tunelul; Amos Oz – Iuda etc.); cărţile care celebrează miracolul iubirii (Ev. Vodolazkin – Laur; A. Makine – O femeie iubită; Yasunari Kawabata – Păpădiile); celelalte secţiuni includ cărţile aflate „la graniţa dintre viaţă şi literatură”, textele cu caracter confesiv şi memorialistic, precum şi secţiunea dedicată volumelor de versuri. Ultima, intitulată Proximităţi, trimite la cinci cronici literare în care autoarea analizează pertinent tot atâtea cărţi ale unor scriitori mehedinţeni consacraţi, precum Ileana Roman, Valeriu Armeanu, Nicolae Jinga şi Mihai Octavian Ioana.

Aria de lectură şi de prezentare acoperă, după cum se observă cu uşurinţă, atât autori şi cărţi din literatura universală, cât şi din cea naţională, ficţiune şi nonficţiune, de la autori cunoscuţi şi, unii dintre aceştia, multipremiaţi (Vladimir Nabokov, Ernesto Sabato, Jorge Luis Borges, Yukio Mishima, Yasunari Kawabata, Amos Oz, Ismail Kadare, Nikos Kazantzakis, John Steinbeck, J. M. Coetzee, Cezar Ivănescu, Herta Muller, Angela Marinescu, Marta Petreu, Ion Vianu, Gabriel Liiceanu, Robert Şerban, Cristian Teodorescu etc.) şi până la scriitorii debutanţi sau mai puţin cunoscuţi în spaţiul literar autohton.

Aproape toate volumele recenzate sunt cărţi de referinţă, cărţi de raftul întâi, filtrate printr-o conştiinţă critică atentă la nuanţe, la plusurile şi la minusurile inerente, autoarea subliniind cu fineţe liniile de forţă ale fiecărei cărţi şi implicit ale fiecăruia dintre scriitorii analizaţi. Niciodată discursul interpretativ nu părăseşte criteriul judecăţii de valoare, nu se compromite, grila de receptare nu devine laxă.

Fiecare text respectă, structural şi dimensional, spaţiul tipografic al revistei în care a fost publicat, ceea ce obligă la esenţializare, la o disciplină în favoarea calităţii. Autoarea recurge astfel, adesea, la acele formule critice care surprind linia directoare a unui text sau a unei cărţi, formule emblematice pentru fiecare scriitor în parte: „poezia egocentrică, maladivă şi întunecat㔠(Angela Marinescu); „întâlnirea cu eul necunoscut din propria fiinţ㔠(Gabriel Liiceanu); „jupuire necruţătoare a propriei interiorităţi” (despre poezia scrisă de Angela Marinescu şi de Marta Petreu, comparativ). Despre Sorin Stoica, de pildă, Viorica Gligor crede că acesta şi-a descoperit vocaţia de scriitor sub presiunea bolii necruţătoare, maladia având astfel rolul unui catalizator care declanşează energia creatoare, punctul-diagramă din care scrisul devine luptă şi exorcizare, terapie şi testament deopotrivă. La Ion Vianu, scrisul are valoare dublă: recuperare a trecutului (imaginea luminoasă a genitorului patern – magister şi reper fundamental în devenirea fiului, vârste, relaţii, cărţi, întâlniri esenţiale etc.) şi radiografia unei epoci. Viorica Gligor subliniază implicit valoarea de Bildungsroman a cărţii Amor intellectualis, „în care se oglindeşte, retrospectiv, itinerarul devenirii intelectuale şi afective a protagonistului”. Cartea Întâlnire cu un necunoscut a lui Gabriel Liiceanu este catalogată drept „jurnalul unui cioranian”, subliniindu-se natura pactului autobiografic ca fiind „o dublă căutare identitară, atât din partea diaristului, cât şi a cititorului”.

Revenind la cărţile de ficţiune, romane îndeosebi, despre care autoarea a scris imediat după traducerea şi apariţia lor pe piaţa de carte de la noi, remarcăm preferinţele sale livreşti şi fidelizarea unor autori (Baricco şi Kawabata sunt prezentaţi, fiecare, cu cel puţin trei romane), dar şi cele de ordin tematic, un itinerar care secondează însăşi existenţa recenzatei: iubirea, prietenia, forţa erozivă a timpului, limitele ficţiunii, dar şi miracolul salvării prin literatură, solitudinea, bătrâneţea şi inerentele deposedări pe care aceasta le presupune etc.

Fiecare text prezentat este o călătorie. Prin spaţii şi epoci diferite, cu umbrele şi luminile aferente. Sub mâna îndrăgostită a cronicarului, fiecare carte şi fiecare scriitor în parte, dar şi fiinţele de hârtie din universul lor ficţional configurează o lume secundă, la fel sau poate mai puternică decât cea iniţială. Căci este lumea decriptată de un cititor profesionist. Lumea prin care el însuşi călătoreşte şi lasă semne pentru cei care vin din urmă. Cartea nu e doar o dulce şi necesară zăbavă, ci şi poarta pe care fiecare dintre noi o deschide la timpul potrivit. În acest sens, Călătorii spre insula interioară poate fi considerată un excelent ghid şi manual de lectură a cărţilor de referinţă din literatura contemporană.

© 2007 Revista Ramuri