Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Din alte vremuri grele

        de Mihai Ghiţulescu

Vremuri grele au mai fost şi vor mai fi. Scuzaţi, dar e genul de banalitate pe care o pricepem greu, chiar şi când ne e greu, când (ni se pare că) toată viaţa ni se dă peste cap! Pendulăm între ignorarea trecutului şi forjarea întru iluzia de îmblânzire a prezentului, între elaborarea de scenarii catastrofiste şi sfidarea mioritică a viitorului. Nu ştiu cum ne-am putea antrena, cât de cât, discernământul, dar poate că o soluţie ar fi să luăm mai în serios disciplina istorie, s-o scoatem din postura ridicolă de zorzon naţional(ist) şi relicvă în programele şcolare.

În ultimele luni, am întâlnit trimiteri la varii molime trecute, mai ales la cea de gripă spaniolă de la sfârşitul Marelui Război, dar mai degrabă la modul lejer, ca amuzament, încurajare sau, dimpotrivă, voluptate catastrofistă. Deşi ni s-a tot spus că suntem „în război” şi unora le-a plăcut să se prefacă a crede, eu unul n-am auzit/ văzut decât texte de genul: „(stră)bunicii au fost la Plevna, Mărăşeşti, Stalingrad... şi noi ne plângem că stăm închişi?”. Or, astfel de vorbe n-au niciun rost. Şi dacă ar fi să admitem că, în primăvara lui 2020, am ajuns ca „în război”, comparaţii s-ar putea face doar cu viaţa celor rămaşi acasă, în spatele frontului.

Am alergat să fac rost de cartea despre care vă voi vorbi în ultimele ore dinaintea introducerii restricţiilor de circulaţie. Poate şi pentru că îmi erau încă proaspete în minte alte lecturi despre Primul Război Mondial, aveam senzaţia că mă apropiam de o perioadă cumva asemănătoare cu cea a ocupaţiei din 1916-1918. Voiam musai să am în casă Memoriile unui trădător, aşa cum alţii voiau măşti şi mănuşi. Îmi dădea siguranţă.

Am citit mai repede decât mă aşteptam şi, chiar dinainte de a apuca să rumeg, mi-au rămas în cap vorbele: „Născuţi şi crescuţi la umbra siguranţei, a progresului şi a libertăţii, uitasem cu toţii de păţaniile suferite şi istorisite de străbunii noştri, de invazii, devastări, bejenărit etc. Sfârşitul anului 1916 ne deşteaptă la o crudă şi dureroasă realitate...”. La începutul lui 2020, uitasem multe, trăite sau auzite, iar multe altele nici nu ne fuseseră vreodată cunoscute, când ne-a lovit realitatea. Mai departe, s-ar găsi destule asemănări (nu voi încerca un inventar aici) din care putem învăţa sau măcar intui câte ceva. Dar pentru a învăţa/ intui e nevoie să nu ne lăsăm duşi de val, să avem mereu în minte că, în istorie, lucrurile nu sunt niciodată fix la fel. Iată o diferenţă: „Acei cari ne întâlneam ne strângeam mâna fără a pronunţa un cuvânt. Toţi eram îngrijoraţi şi îndureraţi” (p. 284). De-ar fi ştiut memorialistul cum vor suna aceste vorbe în contextul „distanţării sociale” zgomotoase de peste un veac!

Am avut, de mult, impresia că Lupu Kostaki – cel acuzat de trădare în 1919 şi care, spre sfârşitul vieţii a scris, pentru a se explica, Memoriile... publicate abia după aproape 90 de ani – a fost un personaj istoric mult mai important decât se vede în istoriografie. „«Gauleiterul» avant la lettre al teritoriului ocupat”, l-a numit Lucian Boia („Germanofilii”..., Humanitas, 2019, p. 16), care deşi l-a pomenit de multe ori – nu avea cum să nu – şi i-a folosit memoriile, pe atunci inedite, pentru portretele altora, nu i-a consacrat mai mult de zece rânduri în exclusivitate. Destui marginali şi chiar obscuri au medalioane de câteva pagini. Kostaki, nu; e adevărat, nici nu a fost considerat „elită intelectuală”. A rămas un nume, amintit frecvent, dar parcă în treacăt... Dacă ne uităm cu atenţie, îl observăm mereu în acţiune.

În toamna lui 1916, când ocupaţia germană a Bucureştilor şi retragerea autorităţilor în Moldova erau iminente, Lupu Kostaki a fost numit secretar general cu delegaţie al Ministerului de Interne, „gerant”, cum avea să i se zică, urmând să funcţioneze ca interfaţă între ocupanţi şi ocupaţi. Avea bogată experienţă administrativă şi, cât de cât, politică (de orientare junimistă sau, mai bine zis, carpistă), dar, mai presus de toate, era unul din cei care se pronunţaseră cât se poate de clar şi tare în favoarea alianţei cu Puterile Centrale. Din decembrie 1916 până în mai 1918 a fost cel mai puternic român din Oltenia şi Muntenia, cât de puternic putea fi cineva în condiţiile în care exista şi Guvernământul/ Administraţia feldmareşalului Mackensen. În colaborare cu autorităţile de ocupaţie, a avut de gestionat problemele populaţiei din zona ocupată, de la cele curente şi „doar” accentuate/ transformate de situaţia excepţională (aprovizionarea, ordinea publică ş.a.) la cele specifice acesteia (găzduirea ocupanţilor, refugiaţii, ostatecii ş.a.). Nu-i loc aici să le trecem în revistă; să notăm doar că se circula cu ausweis (permis). Nici memorialistul parcă nu insistă suficient. Oricum, trebuie citit în legătură cu alţii, ca V. Th. Cancicov, C. Bacalbaşa, A. Tzigara-Samurcaş, Marghiloman. Nici la cei care se aflau oarecum în aceeaşi tabără (Tzigara, Marghiloman), Kostaki nu apare într-o lumină prea bună. Uneori, aceleaşi episoade sunt prezentate diferit de memorialişti; vezi numirea lui Tzigara-Samurcaş ca prefect de poliţie ori conflictul care a dus la demisia acestuia.

Cât de bine sau de rău s-a achitat de misiunea sa e şi va rămâne, cred, imposibil de judecat, în primul rând, pentru că e imposibil de spus clar care a fost misiunea. A fost acuzat de „colaboraţionism” şi trădare, arestat, trimis în faţa Curţii Marţiale, apoi amnistiat. Dar nu atât „încadrarea juridic㔠a contat, cât faptul că spiritul filoantantist al societăţii din primii ani interbelici şi apoi al istoriografiei dominante i-au perpetuat imaginea de trădător. Aceasta nu poate fi ştearsă, dar trebuie discutată, fără ambiţia de a ajunge la un verdict. Lucian Boia se întreba just: „Lupu Kostaki? Evident, colaborase, dar fusese lăsat la Bucureşti ca «gerant» tocmai pentru a colabora, fireşte între anumite limite, dar care erau până la urmă aceste limite?” („Germanofilii”..., p. 345). Am zis deja că nu se pot stabili limitele atribuţiilor, dar se pot stabili nişte limite temporale, pentru că, după doar câteva luni, în martie 1917, guvernul de la Iaşi al lui Brătianu i-a retras calitatea de „gerant”. Numai că şi la aceasta se poate adăuga detaliul că, la începutul lui 1918, guvernele Averescu şi Marghiloman îi recunoşteau, măcar de facto, autoritatea.

„De ce ar trebui să-l ascultăm pe Lupu Kostaki?”, se întreabă editorii Memoriilor... în studiul introductiv. Şi zic ei: „Nu caută să îndulcească judecata celor care aveau să-l pomenească, ci să ofere informaţii esenţiale, convins că dreapta cumpănire nu rezidă în emoţii, ci în considerente atent cântărite” (p. 11). Pare într-adevăr un tip rece şi chibzuit: „Toate faptele săvârşite de mine au fost făcute din convingere, fără a-mi fi fost cerute sau impuse. M-am bucurat pururea de întregile mele facultăţi mintale, aşa că sunt răspunzător de actele şi de acţiunea mea, nu am nevoie de nicio indulgenţă, nici de iertarea nimănui” (p. 293). Aş zice că nu încearcă să se disculpe, pentru că nu se consideră în culpă, dar încearcă să se explice şi, chiar fără a trage mare nădejde, să convingă că a avut dreptate.

Povesteşte cum s-a descurcat cu administraţia ca „gerant”, dar peste episoadele cele mai delicate care i-au fost imputate (celebra „Pantahuz㔠[listă de susţinere a lui Carp ca negociator al păcii separate] din iunie 1917, cheltuielile din „fonduri secrete”, manifestarea antidinastică din ianuarie 1918) trece destul de repede, chiar dacă ferm. Grosul Memoriilor... îl reprezintă partea nememorialistică, mai curând istoric-interpretativă. E o istorie a relaţiilor internaţionale dinaintea şi din timpul Primului Război Mondial scrisă de un germanofil. Căci Lupu Kostaki nu a fost doar un rusofob înrăit, ci şi un germanofil fără ghilimele. În multe momente, se arată chiar ostil Austro-Ungariei, prezentată ca duşman atât al României, cât şi al Germaniei, deşi precizează c㠄muntenii, în marea lor majoritate, erau mai înclinaţi mai degrabă spre o politică cu Austria decât cu Germania... De ce? Austriecii sunt mai apropiaţi de obiceiurile orientale; germanii sunt însă mai ţanţoşi, din o bucată. Eu îi cred pe cei dintâi mai prefăcuţi, mai jesuiţi, pe cei din urmă mai sinceri, mai corecţi” (pp. 291-292). Germania e prezentată mereu în lumină favorabilă, iar atunci când apar firave umbre, sunt puse pe seama unor oameni nevrednici ajunşi la vârful Reich-ului. E o imagine pe dos a istoriografiei dominante, care nu poate fi acceptată, dar nici respinsă total, după cum se poate vedea în altă carte a lui Lucian Boia (Tragedia Germaniei: 1914-1945, Humanitas, 2010). Evident, tot ce contravine felului său de a privi lucrurile e incompetenţă, eroare, manipulare, corupţie, trădare. Marele personaj pozitiv al epocii e considerat P. P. Carp, al cărui valet l-au şi considerat adversarii, iar marele negativ e, previzibil, Ionel Brătianu, care, în opoziţie cu tatăl său, e prezentat ca nepriceput, nehotărât, nediplomat, imoral, slab. Memorialistul se dovedeşte uneori cumpătat şi atent la nuanţe; alteori exagerează ori răstălmăceşte lucruri, asupra cărora editorii avertizează din când în când în notele de subsol.

Eu zic că ar trebui să îl ascultăm pe Lupu Kostaki – pe care sper că apariţia Memoriilor... îl va aduce mai mult în atenţia istoricilor – şi pentru a afla unele fapte, dar mai ales pentru a vedea cum se pot construi un discurs, o naraţiune, o istorie, izvorâte dintr-o convingere şi menite să o confirme, cum adevărul şi falsul se pot amalgama creând un tot pe care publicul îl poate recepta uşor – în funcţie de predispoziţie, convingere, interes, context – ca fiind adevărat sau fals, dar foarte greu, pur şi simplu, ca pe un amestec de adevăr şi fals.

© 2007 Revista Ramuri