Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Arcanele exilului

        de Gabriel Nedelea

Naraţiuni ale exilului românesc postbelic

Înţelegerea exilului postbelic românesc depinde, într-o măsură decisivă, de modul în care l-au narativizat protagoniştii săi, atât în scrierile ştiinţifice, eseistice şi literare, cât şi în memorialistică şi corespondenţă. Într-un număr al revistei Secolul 20 apărut în 1998 şi dedicat „Exilului”, Monica Lovinescu afirma: „Din punct de vedere politic şi administrativ, exilat este acela care nu se poate întoarce fără a-şi primejdui libertatea în ţara de unde a fugit. Fostele ţări satelite, ca şi colonizatorul lor comun, Moscova, nu mai îndeplinesc această condiţie negativă şi liminară. Dacă însă te poţi întoarce cum vrei, se mai poate vorbi despre «exil»? N-a devenit pentru cei rămaşi în străinătate mai exact termenul de «diaspora»?/ Politic, în orice caz, acest tip de exil aparţine trecutului. Pe plan existenţial «exilurile depind» însă de fiecare exilat în parte. Există şi cei pentru care paranteza nu se mai poate închide, deoarece a înghiţit textul şi contextul”. Experienţa exilului i-a influenţat profund inclusiv pe cei care s-au integrat cel mai bine, lingvistic şi ideatic, în culturile de adopţie, nefiind o stare de provizorat, cum au crezut unii dintre ei iniţial, ci una care s-a reflectat permanent în vieţile şi operele lor. Pentru majoritatea dintre scriitorii „desţăraţi”, „paranteza nu s-a mai putut închide” odată ajunşi „în afară”, însă au umplut-o cu texte cu miză identitară, atribuind exilului naraţiuni arhetipale pentru a-l sublima şi tematiza. L-au instituţionalizat şi au întreţinut o activitate disidentă încă minimalizată de istoricii autohtoni.

În plan simbolic, paradigmatică rămâne atitudinea lui Mircea Eliade, care, în ciuda recunoaşterii şi succesului său internaţional, a continuat să scrie şi în limba română, să publice în revistele şi la editurile româneşti din „străinătate”, mai mult pentru a le legitima, cum a fost cazul apariţiei la „Caietele Inorogului” a lui Leonid Mămăligă (L. M. Arcade) – el însuşi un agent omogenizator şi un amfitrion al exilului. Matei Călinescu a găsit în Mircea Eliade un „bun profesor de exil” (Călinescu, Matei, Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade – amintiri, lecturi, reflecţii, Polirom, 2002), ipostază a savantului pe care o întâlnim şi în relaţia cu Vintilă Horia, de pildă, căruia, într-o scrisoare din 1951, îi mărturiseşte modul său, devenit călăuzitor, de asumare şi transcendere a acestei experienţe: „Dacă scăpăm până la urmă, dacă nu ne pierdem tăriile şi răzbim din nou până la lumina suprafirească a Ţării din eternitate – vom fi, asemenea exilatului Dante, cu adevărat nişte iniţiaţi. Cum prea bine o spui, condiţia scriitorului desţărat e tragică şi sterilizantă. Dar este şi asta o încercare, o probă. Unii vor sucomba; mi-e teamă că cei mai mulţi dintre noi. Dar vor fi şi câţiva victorioşi. Cât mi-e de drag Ovidiu, nu pe el îl vom lua de model, ci pe neclintitul Dante. Pe vrăjitor...” (Eliade, Mircea, Europa, Asia, America...: corespondenţă, vol. al II-lea – I-P, Humanitas, 1999). Însă aceşti scriitori nu s-au retras resemnaţi în universurile compensatorii ale literaturii, ci au iniţiat proiecte culturale, ofensive recuperatorii şi/ sau teoretice soldate inclusiv cu introducerea unei mitologii româneşti pe orbita culturii universale, prin cărţi ca De la Zamolxis la Genghis-Han sau Dumnezeu s-a născut în exil.

Tensiunea exilului

În 2019, la editura Humanitas, a apărut volumul Scrisori din exil, corespondenţă inedită între Matei Călinescu şi Ion Vianu (iunie 1977 - iunie 1992), cu un „Cuvânt înainte” al lui Ion Vianu, care şi justifică numele cărţii, coagulată, în mod natural, în jurul întrebării „ce îşi scriu doi prieteni care împărtăşesc condiţia exilului?”. Evident, răspunsurile depăşesc cu mult această circumscriere tematică, descriind itinerariul spiritual al unor intelectuali lucizi, trecuţi dincolo de Cortina de Fier şi intraţi în circuitele academice şi culturale occidentale de prim-plan. Scrisorile dintre ei sunt pline de duhul prieteniei, purtătoare ale unei sincerităţi care nu permite, însă, lamentarea, deşi demonul deznădejdii îi pândeşte în permanenţă. În prima epistolă din 1978, Matei Călinescu prescrie panaceul cultural eliadesc împotriva bolilor care-i ameninţă pe cei „alungaţi” şi „fugiţi”: „Orice exilat, notează Eliade undeva în Jurnalul său, e un Ulise călătorind spre Ithaca, rătăcind pentru că aşa au vrut zeii. E, probabil, singura soluţie – să dăm existenţei noastre descentrate sensul mitului, să descoperim în tribulaţiile noastre fără rost firul poveştii, să ridicăm realităţile de care ne-am izbit şi care ne-au durut la demnitatea imaginarului”. E un Ulise căruia, într-adevăr, i s-a deschis orizontul călătoriei, „privilegiul dependent”, însă, „de o condiţie diabolică: poate să voiajeze oriunde, interzis fiindu-i doar locul de unde a plecat. O plată scumpă. Un chin dintre cele mai subtile”, scrie Ion Vianu în momentul în care a pregătit corpusul acestei ediţii.

Sigur, nu poate fi cuantificat exact în ce măsură s-a răsfrânt condiţia exilului asupra operei celor doi, însă efectele acesteia apar şi unde te aştepţi mai puţin, întreţinând o tensiune continuă asupra conştiinţei creatoare. Ambii participă la dezbateri despre disidenţă, sunt preocupaţi de ce se întâmplă de partea cealaltă a Cortinei şi dovedesc o consecvenţă ideatică prin care îşi formează o imagine clară asupra situaţiei, surprinzând şi acuzând unele dintre capcanele pe care statutul de exilat le-a implicat. Spre exemplu, după o scrisoare a lui Ion Vianu despre vizita sa la Paris şi interacţiunea cu comunităţile româneşti de acolo, Matei Călinescu îi răspunde: „Despre românii din emigraţie, pe care i-ai văzut nu demult la Paris, nu-mi spui lucruri noi. Exilul ascute imaginaţia şi inteligenţa, dar asta e valabil doar pentru o mică «minoritate reprezentativă», şi deloc pentru majoritatea care, dintr-o mediocritate tolerabilă, e împinsă într-o submediocritate fanatizată. Norocul nostru e că suntem destul de izolaţi”. Or tocmai aceşti fanatici au discreditat „statusul” social de exilat, cultivând un naţionalism deşănţat, retrograd, de factură legionară, naţionalism adoptat, atenţie!, de regimul ceauşist, care a şi încercat crearea unor punţi cu intelectualii din primele valuri ale exilului, din anii ‘40-‘50. Lucrurile sunt extrem de complicate aici, pentru că a existat, şi în acest caz, o elită adevărată, iar refuzurile celor care o formau ştim bine unde au dus: ilustrativ e cazul Vintilă Horia. Cred, însă, şi că au existat, în cazul multora, mai mult sau mai puţin relevanţi cultural, complicităţi care ne rămân necunoscute.

Această realitatea a descurajat, de fapt, şi cercetarea sistematică a exilului. Prudenţa se dovedeşte una păguboasă, pentru că înţelegerea şi asimilarea unor idei, dezvoltate de intelectuali autentici plecaţi în Occident din cauza constrângerilor comuniste, ar ajuta mult dezbaterile actuale duse, foarte dezarticulat, în jurul dihotomiei ideologice stânga-dreapta. Matei Călinescu a realizat că pe fondul extremismului interbelic şi din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale „se poate spune că dreapta, în formele ei europene moderne, a fost definitiv compromisă”. A lucrat hotărâtor la asta şi intelighenţia socialistă. Existau însă soluţii pentru o alternativă la (neo)marxism, soluţii valabile şi astăzi, prin tezele şi principiile lor principale, la patru decenii de la epistola lui Matei Călinescu, în care teoreticianul şi criticul literar afirma: „Sigurul model viabil mi se pare a fi acela al unui conservatorism moderat de tip anglo-saxon, pragmatic şi consecvent antitotalitar, acceptând drept corectiv conceptul reformist, acel piecemeal social engineering [«inginerie socială graduală»] pe care Karl Popper (în The Open Society and Its Enemies) îl opunea conceptului totalitar (de dreapta sau de stânga) de utopian engineering. Apărarea unei societăţi deschise, a unei gândiri deschise, acesta ar fi sensul din care stânga ar trebui confruntată în dialog. Şi nu se poate ca oamenii de stânga cei mai inteligenţi să nu simtă nevoia de dialog, nevoia unui adversar credibil şi puternic. Reînvierea doctrinelor rasiste nu poate îndeplini însă un rol dialogal. Lupta de opinii nu trebuie să se desfăşoare în jurul ideii de egalitate (sau de inegalitate), ci în jurul ideii de diferenţă. Stânga intelectuală a simţit asta demult şi s-a arătat chiar gata să facă anumite concesii în această privinţă (...)”. De pe aceste poziţii îşi asumă, ideologic, autorul cărţii Cinci feţe ale modernităţii discuţiile ideologice, fiind de o moderaţie nu neutră, fiindcă nu putea exista aşa ceva, ci fermă şi exclusivistă într-un sens igienic. O astfel de moderaţie se impune şi în (re)deschiderea cazului exilului.

Paginile epistolarului sunt pline de idei, de concepţii aflate în diferite stadii de evoluţie, reprezentând jurnalul de bord al unei prietenii şi, cum spuneam mai sus, al unui itinerariu spiritual-cultural exemplar, străbătut de tensiunea exilului, al cărei recul a dus la cristalizarea atitudinilor celor doi.

P.S.: La Craiova s-a înfiinţat un Institut al Exilului Românesc, cu un impresionant patrimoniu, care poate fi consultat, în curând, şi prin intermediul unui muzeu. Documentele de aici sunt ineluctabile pentru înţelegerea şi cartografierea acestui fenomen. Deţine colecţii care cuprind cărţi rare, obiecte şi manuscrise ale unor intelectuali ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Benjamin Fondane, Basarab Nicolescu, Vintilă Horia, L.M. Arcade etc. Există, aşadar, corpusul (în dezvoltare) şi infrastructura.

© 2007 Revista Ramuri