Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Sunetul ameninţător al unui ciocan lovindu-se de metal le trezeşte pe nou-sositele în lagărul Vorkuta la ora şase dimineaţa. Antonina a avut dreptate – n-ai cum să nu auzi deşteptarea. Femeile au făcut cu rândul la pus cărbuni în sobă toată noaptea, numai atât cât să menţină focul arzând. Deşi soarele străluceşte în cea mai mare parte a nopţii, pe pământ era gheaţă seara, când s-au întors de la cina sărăcăcioasă de la cantină. Au dormit toate îmbrăcate cu hainele care le fuseseră date în ziua precedentă.

Uşa se deschide, lăsând să intre o pală de aer rece. Antonina Karpovna ţine uşa deschisă, uitându-se la femeile care se reped la capătul patului, cu ochii la ea. Dă din cap aprobator.

Merge prin baracă, inspectând numerele proaspăt cusute pe hainele femeilor. Oprindu-se în faţa Elenei, latră:

— Să le coşi din nou diseară. E cea mai proastă cusătură pe care am văzut-o vreodată.

Când ajunge înapoi la uşă, se întoarce spre cele două fete care se află cel mai aproape.

— Luaţi găleţile şi o să vă arăt unde să le goliţi. Mâine, una dintre voi ia o altă zecika şi îi arată unde să meargă şi tot aşa, aţi înţeles?

Cele două dau fuga la găleţile din fundul barăcii, aflate chiar vizavi de patul Cilkăi.

Când Antonina şi cele două fete cu găleţile dispar, celelalte femei rămân în picioare; nici una nu e pregătită să se mişte. Când fetele se întorc, cenuşii la faţă, Antonina le spune tuturor să se îndrepte spre cantină pentru masa de dimineaţă şi să fie înapoi la şapte, pentru apel.

Afară, cele două fete care au golit găleţile se apleacă şi-şi freacă mâinile de gheaţă încercând să îndepărteze mirosul de urină.

Dacă acum e sfârşitul verii, se gândeşte Cilka, în timp ce merge cu Josia spre cantină, şi deja e zăpadă pe jos şi aerul e îngheţat, atunci nici una dintre ele nu e pregătită pentru ce va urma. Munca afară o să fie insuportabilă.

Masa e un terci gros, fără nici un gust. Josia ţine minte să-şi bage în mânecă preţioasa bucată de pâine. Ca şi în ziua precedentă, nu sunt locuri libere la nici o masă. De data asta, nou-venitele ştiu ce să facă, şi se sprijină de pereţi.

E evident că terciul nu poate fi băut. Femeile se uită în jur. Unele folosesc două degete în loc de lingură. Deocamdată vor trebui să se mulţumească cu asta.

***

Apelul. Acesta îi este foarte familiar Cilkăi. Speră doar că, fiind numai douăzeci, o să meargă repede. Că nimeni n-a dispărut peste noapte. Îşi aminteşte o noapte când a stat în frig – toată noaptea – până când a fost găsită o prizonieră. Durerea din genunchi, din oasele gleznelor. Şi aceea nici măcar n-a fost cea mai rea noapte din celălalt loc. Nici pe departe. Antonina Karpovna începe să strige nume. Nume. Nu sunt un număr. Şi totuşi am un număr. Cilka se uită la braţul ei stâng acoperit şi la numărul ataşat pe haina maro, aspră. Am un nume. Răspunde tare „Da” când e strigată. Li se spune să se aşeze pe patru şiruri de câte cinci.

Grupuri de femei trec pe lângă ele, fiecare condus de o brigadieră. Vin şi grupuri de bărbaţi din partea cealaltă a lagărului. Cilka şi cele din baraca ei li se alătură, pornind spre porţile care duc afară din incintă. Din ceea ce a observat Cilka la venire, exista o singură intrare şi o singură ieşire. Un gard simplu de sârmă ghimpată îngrădeşte locul. Grupurile de bărbaţi şi femei înaintează ca un roi.

Încetinesc, oprindu-se când se apropie de ieşire, şi văd pentru prima dată ritualul mersului zilnic la muncă. Când vine rândul Antoninei, Cilka o vede apropiindu-se de un gardian sau administrator şi arătându-i lista de nume. Antonina face semn apoi primului şir de femei să se apropie. Gardianul merge de-a lungul şirului, numărând până la cinci, percheziţionându-le brutal, apoi împingându-le înainte, şi repetând totul cu celelalte trei şiruri. Dă din cap spre Antonina, care le însoţeşte pe femei, spunându-le să le urmeze pe celelalte. Merg de-a lungul unei căi ferate, împiedicându-se din când în când de şine, crezând că e mai uşor să meargă pe ele decât să-şi tragă picioarele din noroiul mlăştinos care le seacă de energia de care ştiu că vor avea nevoie ca să muncească.

Gardienii merg de-a lungul şirurilor de bărbaţi şi femei care se târăsc spre mina mare ce se iveşte în faţa lor. Arată ca un munte negru cu o deschizătură care coboară în iad. Mormane de cărbune se înalţă lângă nişte clădiri mici, şubrede. Deasupra gurii minei văd roata care trage cărbunele din adâncuri. Apropiindu-se, zăresc vagoane de tren deschise înşirate pe şine.

Când ajung la mină, cele din faţă se împrăştie, ducându-se la muncile care le sunt cunoscute deja. Antonina le predă pe nou-sosite unui gardian, apoi le urmează pe nişte femei din alte barăci, care fac parte tot din brigada ei.

Mergând printre femei, gardianul le trage pe câteva deoparte, despărţindu-le.

— Hei, Alexei, strigă el, vino şi ia lotul ăsta! Par să fie în stare să mânuiască un târnăcop.

Un alt gardian vine şi face semn celor cincisprezece femei să-l urmeze. Cilka, Josia şi Natalia rămân în urmă. Gardianul se uită la ele.

— Voi n-aţi putea să mânuiţi un nenorocit de târnăcop nici dacă vă ţineţi toate trei de el. Veniţi cu mine.

Merg până la unul dintre munţii de cărbuni, ajungând tocmai când macaraua răstoarnă o nouă grămadă în vârf. Sunt acoperite de praf şi bucăţele de cărbune tari, ascuţite.

— Luaţi fiecare o găleată şi începeţi să încărcaţi. Când sunt pline, duceţi-le la unul dintre vagoane şi goliţi-le înăuntru, spune el, arătând spre vagoanele de pe şine.

Altele lucrează deja şi din nou pare că e de ajuns să se ia după ele. Tinerele iau fiecare câte o găleată şi încep să o umple cu cărbuni.

— Aţi face bine să vă grăbiţi, altfel o să aveţi probleme, le spune o femeie. Uitaţi-vă la mine.

Femeia îşi ia găleata goală şi o foloseşte ca pe o lopată, umplând-o pe jumătate. Punând-o pe jos, îşi foloseşte mâinile făcute căuş ca s-o umple până sus. Ele încearcă s-o imite, cu mai mult sau mai puţin succes. Toate îşi umplu găleţile înainte de a încerca să le ridice. Nici una nu reuşeşte: sunt prea grele.

— Scoateţi o parte şi lăsaţi doar atât cât puteţi căra. O să vă întăriţi cu timpul, sunt sfătuite.

Cilka şi Josia reuşesc să ridice doar găleţi umplute pe jumătate, ceea ce nu trece neobservat de către gardianul care stă lângă vagon. Una e să le care, şi alta să le ridice şi să le răstoarne.

Gardianul care le supraveghează se uită la găleţile pe jumătate goale.

— Voi n-o să aveţi pauză. Trebuie să compensaţi faptul că sunteţi nişte târâturi atât de slabe şi să munciţi în continuare.

Din când în când, Cilka o vede pe Antonina scriind ceva într-un caiet, discutând cu gardienii, răspunzând pentru productivitatea brigăzii ei.

***

Munca e atât de istovitoare, că Cilka, Josia şi Natalia încep să geamă şi să gâfâie tare. Se uită cu invidie când celelalte primesc zece minute în care să-şi lase jos uneltele şi să se odihnească. Cilka simte că-i ard umerii, gâtul şi spatele. Când clopotul zăngănitor sună din nou, câteva ore mai târziu, găleţile, târnăcoapele şi alte unelte sunt aruncate pe pământ. Bărbaţii şi femeile îşi târăsc paşii până la calea ferată, sortându-se pe măsură ce se regăsesc cu cei din brigada lor – cei cu care împart baraca şi cei din barăcile învecinate. Rămân acolo, aşteptând să fie conduşi de brigadieri, aşteptând semnalul că pot porni.

Când li se îngăduie, păşesc în tăcere de-a lungul şinei, oprindu-se din nou la porţile lagărului. Antonina Karpovna întinde hârtia ei gardianului de la administraţie, care le numără pe femei în timp ce intră. Ele o urmează pe Antonina târşâindu-şi dureros picioarele, înapoi în baraca lor, unde câţiva tăciuni strălucesc fără să dea vreun pic de căldură. Natalia aruncă câţiva cărbuni în sobă, ca s-o reaprindă. Cilka e uimită că mai poate găsi putere să se uite măcar la cărbuni, darămite să ridice un coş. Se prăbuşesc toate pe paturile lor, trăgându-şi păturile peste cap. Nimeni nu vorbeşte.

Ceea ce trece drept cină nu reuşeşte câtuşi de puţin să le redea energia. Revenite în baracă, multe se retrag iar în pat, dar câteva rămân în jurul sobei.

— La ce te uiţi?

Cilka, întinsă în patul ei, recunoaşte vocea. Elena.

— În nici un caz la faţa ta urâtă, o aude răspunzând pe Natalia.

Cilka se ridică într-un cot ca să vadă unde o să ajungă schimbul de replici.

— Te fac praf, nenorocito, dacă nu te ţii departe de mine!

— Lasă-mă-n pace, bătăuşo. Lasă-ne pe toate în pace! se răsteşte Natalia, sfidătoare, ridicându-se din pat.

— Natalia, stai jos. Nu merită, spune Olga.

Elena scoate un şuierat.

Epuizarea a doborât-o pe Cilka. Înţelege mânia, nevoia de a ataca. Când nu-ţi poţi direcţiona furia spre cei care te ţin prizonieră, de frica morţii, găseşti alte moduri de a răbufni. Se întreabă câţi ani are Elena, ce s-a întâmplat cu ea. Poate că tocmai asta e, nu i s-a mai întâmplat nimic până acum. La fel ca ei, înainte de celălalt loc. Avusese parte de toată dragostea, hrana, hainele, confortul de care ar fi putut avea nevoie. Când ţi se ia totul peste noapte... Ei bine, nimeni nu ştie cum o să reacţioneze.

Trebuie să înceteze să se mai gândească la trecut. Mâine... Mâine va fi o zi la fel cu cea de azi, şi cu cea de poimâine, şi cu săptămâna viitoare, şi, pentru ea, cu următorii cincisprezece ani.

Deznădejdea o copleşeşte.

Auschwitz-Birkenau, 1943

***

Zilele sunt lungi şi dureros de grele. Cilka trebuie să apeleze la rezerve de forţă fizică pe care nici nu ştia că le are. Ea şi Josia au încercat diferite metode ca să-şi împartă porţia de pâine pe parcursul zilei ca să nu rămână fără puteri. Seara, femeile vorbesc adeseori despre mâncare. Când se întâmplă să vină vorba despre familie, despre casă, asta amintesc cel mai adesea – mesele cu cei dragi. Varză murată şi ciuperci, brânză de vaci, cârnaţi, colţunaşi, fructe proaspete. Cilka trebuie să sape în memorie mulţi ani în urmă ca să participe, şi trebuie să se lupte cu un sentiment de invidie ştiind că aceste amintiri sunt mult mai apropiate pentru femeile din jurul ei.

Nu pare că vreuna dintre ele e pregătită să dea multe amănunte despre arestare, despre evenimentele recente, despre unde se află familiile lor acum. Sau poate că nu sunt încă sigure dacă pot avea încredere una în alta. Deşi se întreabă cu voce tare ce-o fi cu ai lor. Margarethe, mai ales, o tânără rusoaică cu faţa rotundă şi gropiţe în obraji, pe care Cilka o place instinctiv, nu încetează să se întrebe ce-o fi cu soţul ei. Josia se gândeşte la fraţii ei, iar Olga, deşi ştie unde îi sunt copiii, se teme că n-o să primească veşti de la ei, că n-o să afle dacă sunt bine. Cilka se gândeşte la toţi cei pe care i-a pierdut, dar nu poate nici măcar să încerce să rostească vreo vorbă.

Într-o seară, Olga îi spune:

— Klein... e un nume de familie evreiesc destul de comun, nu-i aşa?

Cilka dă afirmativ din cap.

— Cred că da. Se ridică: Mă duc să iau cărbuni.

***

La o săptămână după ce au venit, pe când femeile se întorc de la muncă, Elena anunţă că în ziua următoare găleţile o să le golească Natalia, a doua oară la rând. A început prima ninsoare grea, şi când spune asta, Elena se înfăşoară mai bine în haină.

— O s-o fac eu, zice Josia. N-a mai fost de mult rândul meu.

— Eu comand aici, spune Elena, ridicându-se în picioare. Eu spun cine ce face.

— Ba nu, o înfruntă Josia. Nu te-a pus nimeni şef. O să ne împărţim munca.

Cilka e surprinsă că Elena nu continuă schimbul de replici. Îşi mijeşte doar ochii şi se lasă pe spate, înfăşurată în haină.

Femeile stau în jurul sobei, lăsând căldura să le aline muşchii care le dor şi aşteptând zăngănitul metalic care arată că e timpul să se ducă la cantină pentru masa de seară.

Deodată, Josia e lovită violent în spate.

Ridică mâna, căutând ceva de care să se apuce, şi aceasta îi aterizează pe coşul sobei. Urletul ei face pereţii să răspundă cu un ecou.

Josia ţine mâna întinsă, de parcă ar fi ceva de care vrea să se scuture. Cilkăi îi trec prin minte o mie de gânduri, imagini cu femei bolnave sau rănite şi ce se întâmplă cu ele. Nu, nu Josia! O ia şi o împinge afară din clădire, îngropându-i mâna arsă în zăpada care acoperă petice de pământ. Josia şuieră printre dinţi şi începe să plângă în hohote.

— Şşşt, gata! spune Cilka, ceva mai aspru decât intenţiona.

După câteva minute, trage mâna din zăpadă şi evaluează rana. Palma şi patru degete de la mâna dreaptă a Josiei sunt roşii-închis, numai degetul mare n-a fost atins.

Cilka înfige din nou mâna în zăpadă şi o întoarce pe Josie cu faţa spre ea. E izbitor de palidă, albă ca neaua.

— Stai aici, mă întorc imediat.

Se repede înapoi înăuntru şi se opreşte, uitându-se fix la femeile adunate în jurul sobei.

Un plângăreţ „Cum se simte?” rămâne fără răspuns.

— Cine a făcut asta? Cine a împins-o?

Nu văzuse decât mişcarea rapidă a Josiei aruncată din mulţime, căzând. Dar avea bănuielile ei.

Cele mai multe femei îşi feresc privirea, dar Cilka observă că Natalia se uită spre vinovată.

Cilka se duce la Elena, care stă relaxată pe pat.

Aceasta latră la ea:

— Aş putea să te rup în două.

Cilka ştie diferenţa dintre o ameninţare goală – o demonstraţie de forţă născută din neputinţă – şi o intenţie reală de a face rău cuiva.

— Au încercat să mă rupă în două o mulţime de oameni mai fioroşi ca tine, îi spune ea.

— Şi eu m-am bătut cu bărbaţi de zece ori cât tine, zice Elena.

Femeile din jurul lor se dau la o parte, făcându-le loc, sigure că e pe cale să pornească o bătaie.

— Ridică-te, porunceşte Cilka.

Elena continuă s-o privească sfidător. Ceva ia foc înlăuntrul Cilkăi.

— Îţi mai spun o singură dată. Ridică-te.

Cele două se înfruntă câteva clipe, apoi Elena se ridică încet, bosumflându-se uşor, ca un copil.

— Elena, o să-ţi dau deoparte pătura, sper că cearşaful de sub ea nu e plin de păduchi, şi o să rup o fâşie din el. N-o să încerci să mă opreşti. Ai înţeles?

Elena pufneşte, dar dă încet din cap, afirmativ. Celelalte femei s-au apropiat din nou, grupate în spatele Cilkăi acum că situaţia pare să fie în favoarea ei.

Cu un ochi la Elena, Cilka dă pătura la o parte. Ia o margine a cearşafului, o duce la gură şi trage cu dinţii de ea până face o ruptură mică. Apoi, cu mâinile, rupe o fâşie.

— Mulţumesc, Elena. Poţi să-ţi faci patul la loc.

Cilka se întoarce spre ieşire.

Antonina Karpovna e acolo, cu o mână pe tocul uşii, barându-i drumul.

— O să am probleme cu tine? o întreabă ea.

— Niet, îi răspunde Cilka în rusă.

Antonina îşi dă mâna deoparte. Cilka se întoarce afară, unde Josia stă în zăpadă în timp ce soarele apune, legănându-şi trupul de frig şi durere. Îi şterge zăpada de pe mâna rănită, apoi o bandajează cu fâşia ruptă. Ajutând-o să se ridice, cu braţul în jurul ei, o conduce înăuntru. E o senzaţie ciudată să fie atât de aproape de cineva. Ultima persoană pe care a atins-o astfel din proprie voinţă a fost Gita. Cele adunate în jurul sobei se dau la o parte ca să le lase cât mai aproape de căldură.

Sună alarma de cină. Josia refuză să-şi părăsească patul. Cilka are o clipă de frustrare, de furie văzând-o cât e de neajutorată. E gata s-o lase acolo. Apoi se gândeşte cât de mult mai rău o să fie dacă nu mănâncă şi îşi pierde puterile.

— Hai, Josia, spune ea şi o ajută să se ridice.

La cantină, Cilka îi întinde Josiei cana ei cu supă. Aceasta o ia în mâna stângă. Când i se aruncă un codru de pâine uscată, Josia nu poate să-l ia. Acesta se rostogoleşte pe jos.

Un gardian urmăreşte scena, aşteptând să vadă ce-are să facă Cilka, următoarea la rând. Dacă o ajută, probabil că se poate aştepta să fie pedepsită. Dacă nu, forţele Josiei vor avea de suferit. Josia se apleacă, ţinând strâns cana şi uitându-se rugător la Cilka s-o ajute. Fără a-şi lua ochii de la ea, Cilka îşi pune bucata ei de pâine între dinţi, ţinând-o acolo – o indicaţie tăcută. Josia îşi pune cu grijă cana pe podea, ia bucata de pâine şi o pune între dinţi, apoi îşi ia cana şi merge mai departe.

Când îşi găsesc un loc unde să stea, departe de privirile gardianului, Cilka ia bucata de pâine din gura Josiei şi o ajută să şi-o bage în mâneca hainei.