Despre Ion Hirghiduş s-a vorbit şi s-a scris puţin. El este închis într-un capăt de lume şi colindă prin inima sentimentului. Capătul de lume este uitatul orăşel Uricani din extremitatea vestică a Văii Jiului, iar Prin inima sentimentului este chiar volumul lui de debut, publicat în 1997 la Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi” din Tg.-Jiu. A fost un volum de poeme apreciat favorabil de cei câţiva critici care s-au aplecat asupra-i, între alţii, îmi pare, şi de Gheorghe Grigurcu. Ion Hirghiduş scrie o poezie grea, în vers liber, dar grav, maiestuos, cu multe insinuări culturale, venind îndeosebi dinspre partea filozofiei. Cu toate că a început editorial ca poet, Ion Hirghiduş era de multă vreme un filozof, mai întâi prin vocaţie şi apoi prin formaţie, căci absolvise facultatea de profil a Universităţii din Cluj-Napoca, prin anii ’80 ai trecutului secol XX. Şi-a susţinut doctoratul cu o teză legată de gândirea lui Constantin Noica şi care a văzut lumina tiparului sub titlul Introducere în ontologia lui Constantin Noica, în 1999, la (cândva) cunoscuta editură clujeană Dacia. Hirghiduşiile lui Ion au continuat tot cu o culegere de texte inserabile în cinul filozofic – Studii şi eseuri filosofice, tot la Dacia, în 2005. Scrise într-o manieră mai relaxată, studiile şi eseurile respective se lăsau pătrunse de fiori poetici şi conduse pe unele ghidaje biografice. Apoi, confirmând balansul editorial între poezie şi filozofie, Ion Hirghiduş revine în 2007 cu alt volum de versuri, Femeia lui Dumnezeu, apărut la Editura Fundaţiei Alfa, iarăşi din Cluj-Napoca. Se lasă aşteptat de mult timp şi cu o carte de proză, cu escapade în poetic şi fantastic şi din care i-au fost tipărite câteva povestiri prin anumite gazete literare ce
i-au acordat puţină atenţie, între ele şi Ramuri.

Cea mai notabilă hirghiduşie a lui Ion este însă patologia poetică aşa cum ni se comunică ea prin acest adânc şi emoţionant poem aşezat la începutul părţii a doua a celui mai recent volum: „Sunt bolnav de această poezie / la hotarele ei inaccesibile / este un râu şi aproape totul // sunt bolnav de această lenevire a lumii / care moare gândind // în curând ploile vor încolţi / albele revărsări din scrieri apocrife // mi s-a desfigurat inima / mi s-a desfigurat gândul / când ai plecat / e ziua ta liberă / e ziua în care poţi muri fără zarvă” (Patologie poetică, p. 70). Boala, gândul şi moartea, toate trei se ivesc dintr-o iubire necuprinsă, insaţiabilă, o înaltă ardere a spiritului. Gândul şi sentimentul se mistuie neîncetat într-o combustie fără asemănare, pentru că tensiunea lirică (veche sintagmă reanimată cândva de Ştefan Cazimir) nu are nici o clipă căderi, ci dimpotrivă, se păstrează la aceleaşi cote, aproape paroxistice. Paroxismul acestor poeme este unul atât de viu şi de elevat în acelaşi timp încât este greu să credem că poetul nu scrie chiar în această stare, vecină cu extazul, cu ieşirea din sine: „Părul tău de abanos este lemnul din care / mi-am cioplit crucea / mâinile tale sunt legile universului / gura ta este noaptea unde stelele dorm înecate // ochii tăi spun totul despre naşterea mea / când peste răscruci bate vântul sfârşitului / sentimentele mele pulverizate în sângele abatoarelor / peste care îngerii plâng // să mă nasc din nou / ar fi ca şi cum tăcerea ar deveni inima lumii // în privirea ta s-au ascuns păsările / şi vânătorul este disperat / că-n ţeava armei au căzut ochii femeilor / să lumineze moartea” (Poem, p. 71). Nu mă pot abţine să citez cu încântare din astfel de versuri cu care este înţesată… Femeia lui Dumnezeu a hirghiduşului poet Ion, poate şi pentru faptul că vagi rezonanţe din lecturile demult şi adânc asimilate din câţiva mari poeţi, unii probabil expresionişti, răzbat în ele. Sau acesta este substratul sensibil şi intelectual al versurilor şi aş greşi dacă aş pomeni în context pe Rainer Maria Rilke sau pe Lucian Blaga? Ne raportăm la poeţi de primă mărime pentru că ei sunt cei dintâi care
ne-au căzut în abisul sensibilităţii, de unde se întoarnă, din când în când, în conştient, ca dintr-un vis.

Ghiduşiile (a se citi: jocurile) poetice ale lui Ion Hirghiduş sunt cât se poate de serioase şi de izbutite, în formă şi în fond. Mi-am îngăduit jocul de cuvinte respectiv gândindu-mă doar la excelentele abilităţi de poet precum şi la dezinvoltura şi siguranţa cu care se săvârşesc transferurile de tonalitate, gând şi profunzimi, de la filozofie la poezie. Aceste poeme, închise în Femeia lui Dumnezeu, cad singure – vreau să spun: fără intenţionalitatea celui care le-a scris – într-un abis de gând şi de sentiment care se deschide, ca să-l parafrazez chiar pe Ion Hirghiduş, de-a dreptul în inima lor. Iar inima lor înseamnă condensare, sau cristalizare, sau ardere, sau explozie subterană, sau erupţie luminoasă, aşa cum s-ar întâmpla cu activitatea văzută şi mai cu seamă nevăzută a unui vulcan. Am citit în numărul din aprilie al Ramurilor (aprilie 2008, pentru necunoscători) un foarte plăcut, inteligent şi în acelaşi timp decent interviu făptuit de Horia Gârbea cu Doina Ruşti. Unul din temeiurile acelui entretien era ideea că atunci când între criticii literari se va isca o polemică în legătură cu o carte a unui scriitor puţin ştiut sau necunoscut, ei bine, atunci critica literară ar fi profund onestă şi s-ar apropia de adevăratul ei rost. Îndrăznesc să afirm că una din aceste cărţi este Femeia lui Dumnezeu semnată de Ion Hirghiduş: „Ce noapte este! – aceasta în care noi doi / ne strecurăm în inima timpului? // ce noapte este! – aceasta fără vis / când floarea de orhidee deschide somnul? // pasăre fără aripi fără glas aşa cum numai tu / ştii să fii când te dai morţii // ceas de ceas întru totul nefericirea ţese viaţa / pânză subţire din cămaşa nopţii // adăpostul înalt al cerului / aduce cu sine steaua pierdută // până în margine mai subţire decât / linia ce ne desparte întruna” (Linie şi margine, pag. 16).

Se prea poate ca aceste hirghiduşii ale poetului Ion să decurgă din nevoia de poezie aşa cum opinează (şi) Ştefan Melancu, (şi el) scriitor şi filozof, în scurta avertizare asupra înfăţişării şi mersului Femeii lui Dumnezeu. O nevoie cum altcumva decât irepresibilă, de-a dreptul fatală, dar o maladie extrem de rară într-un început de secol năuc: „Aşadar, un posibil răspuns […] poate fi tocmai aşezarea poeziei în vecinătatea imediată a filosofiei, altfel spus, a trăirilor şi frământărilor în aura plină de temei în ceea ce este mai specific fiinţării noastre, cum ar zice Heidegger”. Pentru a ilustra întoarcerea „la începuturile spiritualităţii noastre ca fiinţe trăitoare şi gânditoare” sunt apelaţi Eminescu, „rebelul Nietzsche”, ori „mult mai cumpătatul Lucian Blaga”. Într-adevăr, prin cuvintele poeziei, Ion Hirghiduş îşi ascultă profunzimile fiinţei sale şi încearcă să înţeleagă maladia de a trăi: „Şi, peste toate, ca un corolar existenţial, nevoia permanentă de poezie – o „boală” în afara căreia sensul vieţii şi al lumii nu şi-ar mai avea nici un temei…”. Maladia de a trăi nu înseamnă decât contopirea, prin iubirea care este durerea, cu temeiurile lumii: erosul, nevăzutul şi singurătatea, depărtarea şi despărţirea, „materia, ce sfântă e!” (cum intonează Lucian Blaga!), timpul, moartea şi reînvierea întru spirit. Ion Hirghiduş a început să se aţină în calea acestor cursuri şi (de)curgeri ale poeziei: „Ea este amintirea cedrilor / când se zbătea umbra mea / în alfabetul fenician / sângele lunii sfărâmate // în grădina unde-a nins / cu urme de îngeri / tu miroşi a lut ars / ea miroase a scriere cuneiformă // ea este un copac de aer / cu frunze-n loc de retină / ea putea fi orice / şi tu erai ea // ea nu era nimic / decât trecerea spre tine / şi durerea cuvântului / pietrificat pe gură” (Ea şi tu sau invers, pag. 72).

Prin evlavie, amalgamul incoerent de litere se va ordona în sensurile a căror cunoaştere este rezervată celor ce ştiu să asculte fiinţa prin limba unor ceruri îndepărtate.