Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Avigdor

        de Claudiu Komartin

Capitolul I. Provizoratul

 

Un zid am întotdeauna în dreapta.

La stânga e oraşul, şi marile bulevarde care pleacă în zare. (...)

Iar când voi închide ochii, n-am decât să mişc mâna din loc

Ca să întâlnesc această prezenţă în dreapta mea.

(Paul Claudel, Zidul interior din Tokyo)

Îţi mărturisesc, dragă prietene, că înţeleg şi resimt provizoratul meu ca pe zidul aflat, fără posibilitatea de a-l ocoli, la dreapta lui Claudel, din acest poem scris de el în 1922 la Tokyo. Dacă această scrisoare va ajunge la tine (ştii bine cât de lung e drumul între Chuquitanta şi Paris, mai cu seamă acum, că revoluţia a izbucnit şi lucrurile şi-au ieşit cu totul din matcă), asta se va întâmpla oricum după ce ştirea loviturii de stat la care iau fără voia mea parte va fi făcut înconjurul globului. Este chiar foarte posibil să mă fi văzut vorbind la televizor, în numele revoluţionarilor, de aceea cred că trebuie să îţi ofer toate explicaţiile trebuincioase pentru a înţelege ceea ce se întâmplă cu mine astăzi şi, nu în ultimul rând, să vorbesc fără ocolişuri despre prizonieratul meu, fiindcă numirea ca preşedinte provizoriu al Republicii Carimba nu este altceva decât o întemniţare. În tot timpul cât am vorbit în faţa camerelor, un căpitan îmi ţinea pistolul în coastă. Voi trebuie să aflaţi ce s-a întâmplat cu adevărat aici, iar eu pot face, cu ultimele puteri, lumină în toată această grozăvie absurdă.

Eşti ultima persoană din lumea civilizată căreia îi vorbesc, dar voi încerca să nu transform aceste pagini într-o lamentaţie. Sunt înştiinţat de către un apropiat din interiorul Coaliţiei Revoluţionare că, imediat ce apele se vor limpezi, voi fi asasinat. Nu fiindcă aş fi făcut vreo greşeală, şi nici pentru că nu am înfăptuit ceva anume. În plus, în cele câteva zile ale provizoratului meu, nu voi putea lua nici o decizie care să împiedice asta. Sunt un preşedinte-marionetă, ce a fost ridicat în toiul nopţii de la biroul său, numai nu mi s-au pus cătuşele (de fapt, un locotenent din Gardă a fost pe punctul de a mă lega) pentru a-l înlocui pe generalul Mendoza în Palacio Karanka. Soarta îmi este pecetluită, iar în orele pe care le mai am nu îmi rămâne decât să redactez această scrisoare, care îmi este şi testament, şi care va ieşi afară din Palat, cu puţin noroc cel târziu mâine, printr-un om de încredere, înaintea asasinării mele. Sunt straşnic păzit, şi nimeni, în afara soldaţilor lui Garcia nu poate intra sau ieşi din această citadelă blestemată.

Despre tentativa de cucerire a puterii de către colonelul Garcia ştia, de ceva vreme, toată lumea. Speram doar că nu se va recurge la forţă. Carlos Garcia, fosta mână dreaptă a lui Fernando Mendoza, şi-a asigurat din vreme sprijinul americanilor, a căror Agenţie a organizat militar trupele „revoluţionare”, iar un contingent condus de Esteban Carillo a înlesnit manevrele din nord ale lui Garcia, blocând, cu succes, timp de două ore căile de acces spre capitală. Mendoza a fost prins descoperit, garda sa personală ucisă până la ultimul om, câţiva din aceşti militari fiind, printr-un gest de barbarie simbolic pentru felul în care va conduce ţara în anii următori, omorâţi chiar de către Colonel. De necrezut, nu-i aşa? Şi-a omorât foştii camarazi cu sânge rece, întocmai cum va ucide pe oricine îi stă în cale pe viitor. Se pare, totuşi, că una din condiţiile pe care le-au pus yankeii a fost păstrarea în viaţă a „odiosului General” (ce ipocrizie!), în perspectiva unui proces corect. El a fost pus sub pază şi trimis cu un vas de război pe insula-închisoare Felicidad. Oricum, nu cred că lui îi merge mai rău acolo decât mie, aici. În plus, tribunalul nu îl va condamna la moarte. Garcia vrea de pe acum să-şi asigure sprijinul opiniei publice internaţionale. Numai dacă ai vedea, prietene, ce se petrece astăzi pe străzile Chuquitantei: sunt scene desprinse dintr-un tulburător coşmar. Aştept dintr-un moment în altul să fiu trezit. Din păcate, se va întâmpla exact contrariul: nu mai e mult până ce voi fi suprimat. Măcar de-ar fi o moarte onorabilă, onoarea fiind ultima pâlpâire a spiritului acestor cerşetori trufaşi în uniforme de mari soldaţi! Din păcate, nici demnitatea nu mai este, de câteva decenii încoace, la mare preţuire în Republică. Până şi originalitatea loviturilor de stat a pierit, după aceea dată acum cincizeci de ani de Perez: întotdeauna, o facţiune, ce are atât sprijinul unei părţi a populaţiei, cât şi promisiunea (sau, câteodată, mai grav: amestecul) unei puteri străine, interesate de petrolul, minereurile sau înşelătoarea noastră prosperitate detronează Bătrânul Vultur obosit, aducând peste noapte (şi doar în asta mai constă originalitatea Tinerilor Vulturi) maniere tot mai severe şi sălbatice de a conduce ţara, de a o jefui sau încarcera. Noi, intelectualii, visăm (îţi aminteşti, probabil, nopţile pe care le-am petrecut vorbindu-ţi despre Republică în vremea studenţiei mele pariziene) de prea multă vreme că lucrurile se vor îndrepta, şi că vom avea în fine un regim democratic stabil. Din păcate, eu nu voi apuca să mai văd asta. Dea Domnul ca măcar fiii mei, care vor pleca, în curând pe urmele mele, la Sorbona, şi pe care ţi-i încredinţez să vadă această minune traversând Republica ca o briză binecuvântată venită dinspre Ocean. De-abia atunci vor înflori din nou economia, şi mai cu seamă cultura atât de bogată a poporului meu.

Merită pomenit şi următorul moment din istoria acestei lovituri de stat, sau revoluţii, naiba ştie ce este, sau drept ce va rămâne în cărţile de istorie (prea puţini oameni au ieşit pe străzi când s-a aflat că Bătrânului Vultur i-au fost tăiate aripile, şi aceia doar pentru a mai jefui câteva magazine din centrele marilor oraşe; stranie revoluţie, nu crezi?). Înainte de a-l trimite în insula Felicidad, Garcia s-a închis cu Generalul său în chiar camera din care îţi scriu. Ar merita, dar o voi face la urmă, să
ţi-o descriu, fiindcă ora petrecută de cei doi aici a avut, sunt sigur, ceva din desfăşurarea unei corride. Mendoza a refuzat să semneze actul prin care demisiona (şi care nu cred să fi fost redactat de analfabetul de Garcia, sau de vreunul din oamenii lui); atunci, Garcia i-a promis că îl va ierta, la care Generalul a început să ţipe de îţi îngheţa sângele în vine, iar Tânărul Vultur pusese mâna pe pistol. Tu să mă ierţi pe mine? i-ar fi strigat Mendoza. Uiţi că erai un zdrenţăros când te-am cunoscut,Carlito? Colonelul i-a răspuns enervat: Nu-mi mai spune Carlito, de-acum şi pentru tine voi fi generalul Carlos Garcia. Într-adevăr, se spune că acum 30 de ani, Mendoza l-ar fi pescuit pe acest pitic insolent şi feroce de pe o străduţă întunecoasă din Otquipoco, cartierul borfaşilor, al cartoforilor şi al prostituatelor. Îi plăcuseră înfăţişarea şi vocea lui Carlito. Dac-ar fi ştiut ce are să urmeze, s-ar fi gândit de două ori înainte să-l adopte pe bietul fiu de târfă. Deşi, după cum îl cunosc eu, Mendoza ar fi făcut-o chiar şi aşa. Curajul nu i-a lipsit acestui nenorocit, şi nici prestanţa.

Garcia a călcat pe multe cadavre, mai multe decât oricare dintre dictatorii pe care i-a avut ţara asta. Trebuie să înţelegi, René: aici, conflictele mocnesc încă din vremea primelor trădări ale lui Pizarro, din vremea uciderii sălbatice a domnitorilor Inca, sângele e mai fierbinte decât oriunde altundeva, iar zăcămintele de petrol, pe care le-am crezut salvarea din sărăcie şi promiscuitate nu au făcut decât să ne sporească exponenţial mizeria ca popor. Prin ceea ce îţi spun, nu vreau să iau apărarea cuiva, dar Dumnezeu şi-a luat ochii de la noi. O ţară întemeiată pe cadavre e scuturată periodic de mari cataclisme. Oasele pe care s-a fundat încep să se mişte, la fel ca plăcile tectonice, dar cu mişcări mult, mult mai violente, scheletele hohotesc agonic, oricine le poate auzi, dar nimeni nu poate să dezgroape osemintele atât de adânc îngropate, nimeni. Se surpă sub picioare pământul. De-aici, toată nenorocirea noastră. Suferim de răzbunarea celor pe nedrept suprimaţi, a celor martirizaţi, a drepţilor. Şi, până ce nişte oameni drepţi, ori nişte mari legiuitori şi umanişti nu vor conduce din Palatul Prezidenţial, nimic nu se va schimba în acest loc.

Noi suntem învăţaţi de mici ce este frica, suntem educaţi să urâm, să colectăm ura în noi ca în nişte recipiente proiectate special pentru asta, să cultivăm suspiciunea, iar mai târziu, când am devenit valoroşi pentru patrie, aflăm cum trebuie să ne lăsăm purtaţi ca bărcuţele de hârtie pe un ocean fără margini, de voinţa de putere. În Şcoala Catolică, pe care am urmat-o la Lucilla am trăit experienţe pe care nu le doresc nimănui. Acolo am cunoscut toate felurile în care nişte copii pot fi umiliţi, iar voinţa lor înfrântă. Internatul de la Lucilla era o închisoare, nu exagerez, nu lipseau nici măcar zăbrelele de la ferestre, iar noaptea, cei mici, obligaţi să se poarte „ca bărbaţii”, când ei nu erau decât nişte băieţei profund tulburaţi, se împărţeau automat în patru categorii. Primii, erau cei liniştiţi, docili, resemnaţi cu soarta lor: din rândurile acestor cretini s-au recrutat generaţii întregi de funcţionari şi birocraţi. În a doua categorie intrau cei care plângeau nopţi în şir; printre icnetele lor se desluşea mereu chemarea inconfundabilă a mamei: erau oamenii de litere de mai târziu, artiştii, profesorii (aceia dintre ei care, desigur, nu o luau razna de tot). Alţii se masturbau cu furie, zguduind pătuţurile cu o violenţă şi-o exasperare care se dovedeau uneori fatale, căci împingeau spre homosexualitate, viol, sinucidere, câteodată spre toate astea la un loc. Aceştia ajungeau, în cele mai multe dintre cazuri, politicieni, naţionalişti fervenţi, extremişti şi xenofobi. În cele din urmă, veneau „militarii”, care se masturbau plângând, lacrimile le şiroiau pe obraji, în timp ce ejaculau cu fălcile încleştate, cu privirile de o fixitate animalică, înspăimântătoare. E drept însă că, în ultimii ani petrecuţi în această şcoală, 98% din cei care supravieţuiseră ajungeau în ultima categorie. Era etapa finală, sfârşitul „iniţierii”…

În camera în care mă aflu, la uriaşul birou la care a stat şi Lucillo Karanka domneşte un aer stătut, puţin rânced. Nu am voie să deschid ferestrele, însă miroase foarte puternic a levănţică. Aproape că acest miros le acoperă pe celelalte, s-ar putea spune că este de dorit, dar, crede-mă, după opt ore în care levănţica te-a asaltat e tot mai greu suportabil. Curios este că, deşi am căutat mai devreme prin tot biroul (m-am întrerupt destul de mult din scris pentru a descoperi sursa acestui atac olfactiv al acestei mici plante teroriste), împreună cu doi soldaţi pe care i-am chemat special, tot nu i-am dat de urmă. În sfârşit, îţi promisesem că voi încerca să descriu magnifica încăpere. Cred că nu greşesc atunci când spun că este cel mai impozant birou din întreaga Republică. Lăsând la o parte biroul propriu-zis, masiv, copleşitor, ca o carte uriaşă, deschisă, cu mari picioare de lemn şi cu copertele întoarse în sus, şi ferestrele, care sunt acoperite de mari draperii de culoarea purpurei, candelabrele şi cele două sfeşnice mi se par cu adevărat impresionante: cred că sunt de prin 1800-1820. Iar în bibliotecă, printre alte câteva volume foarte vechi, se găseşte un superb Don Quijote, două volume in octavo, de la 1842. Am zăbovit puţin asupra lor, la Paris ar crea o binemeritată vâlvă: au 124 de gravuri şi un portret al autorului. Dacă mă gândesc la ultimii cinci-şase preşedinţi şi generali care s-au perindat în acest birou, pot spune că aceste volume nu au fost deschise de un veac. Şi totuşi, e mai bine aşa. Sunt convins că, dacă le-ar fi cunoscut valoarea, unul dintre sălbaticii aceia le-ar fi vândut fără să stea pe gânduri. Oricare dintre ei şi-ar fi dat şi mamele, şi taţii (care din ei îşi cunoşteau taţii, bastarzi ca Bustinza sau Perez ieşind din discuţie) pentru un câştig bun. Astfel de oameni conduc ţara mea, René, iar cei care vin, ascultă-mă cu atenţie, şi nu întârzia să spui asta mai departe, sunt chiar mai răi, mai lipsiţi de scrupule decât cei de odinioară. Unii dintre aceia aveau de partea lor blazoane nobiliare, tradiţia, ştiau până unde este firesc să se întindă, şi unde este nedemn să se afunde. Oameni precum Carlos Garcia, care mi-a semnat condamnarea la moarte, deşi nu i-am făcut nimic, şi nici nu i-am ameninţat cu ceva întâietatea, distrug tot ce este bun în natura umană. Ştii bine că indivizii ca noi nu au de partea lor tancurile, ci doar condeiul şi, poate, un intelect superior. Acestea nu sunt însă aproape niciodată suficiente. (...)

Nr. 5-6/2008
Centenarul Uniunii Scriitorilor

Revista revistelor

Cele trei feluri de a călători
de Nicolae Prelipceanu

Mai, 68, august, 68
de Adrian Popescu

Din jurnal
de Gabriel Dimisianu

Captivii Evului Media
de Constantin M.Popa

Trei romane
de Luminiţa Corneanu

Preferinţele mele
de Mihai Ene

O perspectivă
de Gabriel Coşoveanu

Reînsufleţirea critică a poeziei
de Gabriela Gheorghişor

Vânătorul de aer
de Paul Aretzu

Fabulaţie şi scriitură
de Dania-Ariana Moisa

Îndrăgostită de Dumnezeu
de Bucur Demetrian

Ipostaziere a bovarismului
de Petre Ciobanu

Treptele fiinţării poetice
de Florea Miu

Drumul îngust al literaturii către sine
de Ioana Dinulescu

Hirghiduşiile
de Ioan Lascu

Avigdor
de Claudiu Komartin

Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită
de Gabriel Chifu

Irina începe să vorbească
de Maria-Gabriela Constantin

Eugen Simion – 75
de Tudor Nedelcea

Radu ALDULESCU - Interviu pentru ocuparea unui post de scriitor
de Horia Gârbea

Orbirea
de Jorge Luis Borges

Nominalizări pentru Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2007

Cine va cîştiga Premiile USR pe 2007?

Schiță asupra stării de autenticitate
de Ionel Buşe

Expoziţia Nicolae Predescu
de Paul Rezeanu

Poeme
de Liviu Georgescu

A VI-a ediţie a Festivalului Internaţional Shakespeare
de Nicolae Petre Vrânceanu

Poeme
de Andra Rotaru

Mihail Trifan – exorcistul
de Cătălin Davidescu

Poeme
de Petruţ Pârvescu

Alice Năstase: „Povestea femeii de 30 de ani care iubeşte şi ... atât”
de Ştefan Vlăduţescu

Despre actualitatea capodoperei
de Dorin Ciontescu-Samfireag

Tipătul meu castrat din faşă
de Constantin ABĂLUŢĂ

Son et lumiere
de Mircea Ghiţulescu

Ceramica din Gorj
de Ştefan Enache

Un poet american contemporan: LEN ROBERTS

Documentul ca lectură captivantă
de Mircea Moisa

Jurnalul unui om normal
de Adrian Suciu

Marina Ţvetaeva (1892 – 1941)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri