Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Delicii, capricii şi lecţii ale istoriei culturale

        de Gabriel Nedelea

Odată scăpată de chingile strânse de epistemologia tare, în contul reprezentărilor ideale moderne ale ştiinţei, istoria a redescoperit binefacerile naraţiunii ca act semantic fundamental, ca „modalitate istoriografică prestigioasă, însoţită de accentul post-modernist pus pe calitatea de scriitor a istoricului, de producător de texte literare, oricât de specifice ar fi ele” şi nu a mai neglijat efectele narative pe care le poate genera în mintea cititorului (în termenii sintezei „Timp şi naraţiune. Tendinţe noi în teoria istoriei” din volumul Exerciţiul distanţei al lui Sorin Antohi). Nu insist, nu este în spiritul cărţii despre care scriu să mă lungesc prea mult teoretic. În „Argumentul” la Farmecul discret al patinei şi alte mici istorii culturale, Alexandru Ofrim se declară adeptul „istoriei la scară umană”, în spiritul celor afirmate mai sus, înrădăcinat teoretic şi metodologic în istoria mentalităţilor, domeniu în care a obţinut doctoratul sub coordonarea profesorului Alexandru Duţu.

Istoria mentalităţilor a schimbat natura obiectului şi a documentului, a vestigiului şi a surselor. Mai corect spus, istoricii din ultimele decenii au recuperat şi legitimat varii mărturii, au (re)învăţat să citească în reprezentările anumitor autori – teologi sau simpli preoţi, antropologi sau simpli povestitori, filosofi, oameni de ştiinţă premoderni, scriitori, artişti etc. Decisive au fost, în acest sens, lărgirea conceptului de cultur㠖 „La limită, orice lucru care poartă amprenta umană este un produs cultural” (p. 13) – şi noile moduri, democratice, de a face arheologia cunoaşterii, expuse în principalele lor principii şi ramificaţii de Michel Foucault în cartea care poartă această sintagmă ca titlu şi în Cuvintele şi lucrurile.

În paranteză fie spus, hazardul, sau vreo strategie inteligentă de publicitate, a făcut ca în exemplarul meu din Farmecul discret al patinei şi alte mici istorii culturale să fie un semn de carte al volumului Simulacrele normalităţii de Eugen Negrici. Alexandru Ofrim ne convinge, în spiritul deja importantei tradiţii a istoriei mentalităţii via istoriei culturale, că inclusiv simulacrelor le putem smulge mărturii istorice. În baza faptului c㠄demersurile istoriei culturale sunt transversale”, iar domeniile acestei discipline pot fi sistematizate în varii feluri, în funcţie de natura şi solicitările obiectului cercetat, autorul şi-a structurat materialul, format din articolele publicate în perioada 2005-2019 în Dilema veche sau Dilemateca, în patru părţi: „Despre corp”, „Ipostaze ale lecturii”, „Călătorii”, „Credinţe, atitudini, comportamente”, „Şantiere ale istoriei culturale”.

După parcurgerea prealabilă a cuprinsului, mi-a părut că ordinea primelor două capitole ar fi trebuit inversată, impresie întărită şi de parcurgerea celor dintâi texte. Însă după ce avansezi în lectură, constaţi că subiectele converg, într-un fel sau altul, spre dictonul Mens sana in corpore sano, uşor tocit de utilizarea lui excesivă sau, mai degrabă, învăluit de diferitele ipostaze pe care le-a luat educaţia fizică, direcţionată militar şi/ sau sportiv. Reprezentările corpului sunt dintre cele mai complexe şi apar în toate manifestările culturale umane, inclusiv în înjurături, ceea ce-l determină pe Alexandru Ofrim ca alături de eseuri cu titluri precum „Corpul dresat”, „Din ce în ce mai frumoşi”; „Corp şi minciun㔠sau „Dictatura părului. Bărbatul şi barba” să pună şi texte despre „Obscenitatea ca instituţie” sau „Înjurătura: mod de folosire”. Tot în această parte introduce şi un studiu numit „Tot ce trebuie să ştim despre sex. Din cărţi”, în care relevă cum mecanismele ideologice s-au răsfrânt în comunismul românesc inclusiv asupra reprezentării sexualităţii: „Firul roşu care străbate întreaga educaţie sexuală comunistă este restrângerea sexualităţii la cadrul marital şi în scop procreator. Ideea nu este nouă, principiile moralei comuniste înscriindu-se în modele mai vechi de reprimare a sexualităţii. Ca şi teologii creştini, puritanii «tovarăşi propovăduiau» că sexualitatea ne-a fost dată numai pentru procreare. Erotismul, plăcerea carnală sunt «păcate» condamnate acum nu de o morală religioasă, ci de una laică, la fel de rigid㔠(p. 39). Mecanismele opresiunii sunt, practic, aceleaşi şi au pătruns până în zona cea mai intimă a individului. Istoria culturală oferă posibilitatea identificării şi acuzării straturilor ideologice, cum este cazul şi aici, unde autorul are răbdare să parcurgă textele „ştiinţifice” din epoc㠖 apărute sub umbrela medicinii, şi să le sublinieze absurdităţile.

Partea cea mai consistentă, cu sensul de omogenă, este cea de-a doua, „Ipostaze ale lecturii”. Fără să lase impresia unei parade de erudiţie, deşi capacitatea de sinteză şi comprehensiunea sunt la ele acasă aici, Alexandru Ofrim surprinde, în aceeaşi formulă eseistică, atât marile schimbări de paradigmă, cât şi prejudecăţile şi mistificările petrecute în cazul lecturii. Tema implică negocierea binomului public-privat: „Istoricii care s-au ocupat de evoluţia lecturii în spaţiul occidental vorbesc despre o adevărată «revoluţie a lecturii» care ar fi avut loc la mijlocul secolului al XVIII-lea. Practicile de lectură se modifică, are loc trecerea de la lectura cu voce tare la lectura silenţioasă şi rapidă, de la lectura intensivă la lectura extensivă a unor texte aparţinând unor genuri diferite. Spre deosebire de lectura intensivă, ritualizată, care presupunea frecventarea unui număr redus de cărţi religioase, lectura extensivă este o lectură desacralizată, profană, o practică individuală exersată în singurătate, o opţiune personală. Treptat, lectura se privatizează, devine un act solitar şi introvertit, care predispune la izolare, la refugiere în lumea imaginarului” (p. 68). Ies la suprafaţă şi spaimele lărgirii spaţiului privat, fapt ce coincide cu o tot mai mare autonomie, spaime ce duc la ofensive împotriva cititului şi a cititorilor de literatură. În această ordine de idei, lectura, ca act considerat abscons, este asociată cu viciul, cu onanismul şi boala: „Lectura viciu, mijloc de evaziune care îndeamnă la frivolitate şi concupiscenţă, este o temă care traversează secolele XVIII şi XIX, o găsim în discursul teologilor şi moraliştilor, dar şi în cel al scriitorilor, pedagogilor şi medicilor. Această anatemizare a lecturii romanului recurgea chiar la metafore igieniste: lectura este un viciu, otravă pentru suflet şi corp, duce la decăderea morală şi fizică, este contagioasă şi dă dependenţă, fiind comparată cu efectele alcoolului, drogurilor şi narcoticelor” (p. 69). În aceeaşi ordine de idei, „pretutindeni în spaţiul occidental, detractorii literaturii de ficţiune sunt cei care stigmatizează practica sexuală solitară”. Fenomenul este într-atât de acut şi de radical, încât asistăm „la o somatizare a lecturii, care devine astfel intim legată de corp, are efecte asupra fiziologiei acestuia” dintre cele mai negative, potrivit respectivei mentalităţi. Astfel, „tabloul patologic al onanistului se confundă cu cel al lecturii interpretate ca viciu. Onanistul ca şi cel care suferă de viciul lecturii (sau de amândouă cel mai adesea) pot fi recunoscuţi după tenul alb sau gri, marcat de o paloare maladivă, după ochii încercănaţi, consecinţă a devianţei şi a îndelungilor lecturi nocturne. Medicii îi sfătuiau pe părinţi să fie vigilenţi, să nu-i lase pe tineri în singurătate şi mai ales să le supravegheze îndeaproape lecturile, să le interzică cu desăvârşire lectura în pat” (p. 73). Ironia face ca majoritatea celor care formulau astfel de acuzaţii să fie ei înşişi scriitori şi cititori. Aceste forme de rezistenţă la emancipare capătă accente ridicol-dramatice şi în cazul pericolelor lecturii feminine, autorul fiind generos şi în sondarea acestor ramificaţii istorice.

Se poate scrie, aşadar, o istorie în funcţie de cum s-a citit, de schimbările aduse de lectură şi de cum au fost percepuţi cititorii de-a lungul timpului. O astfel de istorie ar putea să releve şi că actul lecturii nu este valoros în sine, cum nici munca nu este valoroasă pentru efortul depus, ci pentru rezultatele sale, asta pentru a le semnala anumite pericole celor care pornesc campanii pentru citit. (Şi, în paranteză fie spus, este absolut imoral să donezi cărţile proaste, de care vrei efectiv să scapi, unor copii, tineri sau biblioteci publice, în campaniile de profil, cu sentimentul că dăruieşti. Este, de fapt, o formă de intoxicare.)

Alexandru Ofrim face istorie şi pornind de la vestigiile superstiţiilor, fricilor, prostiei, fericirii – unul dintre texte se numeşte chiar „Şi fericirea are istorie”: „Fericirea este o construcţie culturală şi istorică, tributară sistemelor de valori existente în societate sau în grupul social căruia îi aparţine individul” (p. 353). În varii proporţii, toate reacţiile, sentimentele şi comportamentele umane depind de constructele şi configurările culturale. Istoricul, deschis spre antropologia culturală, se angajează să radiografieze realităţile şi simulacrele, prezentându-le cât mai convingător, semnalându-le carcasele ideologice. Alexandru Ofrim oferă acest lucru. Nu întâmplător penultimul text din volum se numeşte „Cafeaua: un elixir, ce altceva?”, pe care eu l-aş fi pus chiar ultimul, nu întâmplător pentru că Farmecul discret al patinei şi alte mici istorii culturale este ca o cafea bună: savuroasă, tonică, energizantă.

Nr. 07 / 2020
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 26 mai 2020

Festivalul Internaţional de Literatur㠄Tudor Arghezi”

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Ce îi mână pe ei în „luptă”?
de Gabriel Coşoveanu

Isus doar un om perfect?
de Adrian Popescu

Despre Saşa Pană şi revista avangardistă unu
de Marius-Cristian Ene

Totul s-a petrecut atît de repede (3)
de Gheorghe Grigurcu

Delfinul recent în acţiune
de Nicolae Prelipceanu

România – statul în jurul şefului. O istorie constituţională
de Mihai Ghiţulescu

Psihologie şi politică
de Cristian Pătrăşconiu

Riffuri în vuietul scenei
de Dumitru Ungureanu

O decodificare a statului Chile
de Ştefan Vlăduţescu

Oameni şi locuri
de Daniela Micu

Delicii, capricii şi lecţii ale istoriei culturale
de Gabriel Nedelea

Somnie şi electro-şocuri
de Gabriela Gheorghişor

Epistolele lui nea Arvinte către comeseni
de Varujan Vosganian

Nicolae Steinhardt – cum era, cum l-am cunoscut
de Veronica Pavel Lerner

Un scriitor atipic
de Mircea Gheorghe

Oameni printre rânduri
de Aura Dogaru

Cât de mult te poţi apropia ca traducător de un text literar şi care a fost cea mai mare provocare?
de Simona Preda

Bolgia fiinţei
de Haricleea Nicolau

Carnavalul sau show-ul merge mai departe
de Daniela Firescu

Dragoste în vreme de restrişte
de Viorica Gligor

Secvenţialitatea şi efectul „butterfly”
de Gabriela Rusu-Păsărin

Zâmbeşte
de Roddy Doyle

Cu bicicleta, pe verticală
de Sorina Jecza

© 2007 Revista Ramuri