Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Somnie şi electro-şocuri

        de Gabriela Gheorghişor

Încă de la Ieudul fără ieşire, volumul de debut, şi până la recentul Un somn pe scaunul electric, efigia poetică a lui Ioan Es. Pop a fost şi a rămas aceea a unui počte maudit. (Con)damnarea nu este atât socială, cât mai ales metafizică. Portretul de pe copertă, realizat de Eugen Vuţescu, seamănă cu personajele mutilate, desfigurate de o stranie boală sau de o insuportabilă suferinţă, ale unui Francis Bacon sau, mai nou, ale unui Adrian Ghenie. Spre deosebire de figura icon a expresionismului, Ţipătul lui Edvard Munch, asociabilă cu poetica versurilor de altădată ale autorului care a scris Arta fricii, imaginea simbolică actuală (multiplicată în portretele din interiorul cărţii), sesizabilă cam de la Unelte de dormit, este una a omului sfârtecat, amuţit de durere, transformat în zombi. Alienarea şterge contururile feţei, strigătul se stinge, tonalitatea scade până la şoapta muribundului. O agonie silenţioasă a luat locul zvârcolirilor infernale. Acestea n-au dispărut cu totul, dar, în general, nu mai pot fi aduse la suprafaţă decât în expresia resemnată a celui care s-a obişnuit cu oroarea.

Spaţiul meditaţiei romantice pe teme istorice din poezia lui Grigore Alexandrescu devine la Ioan Es. Pop un topos interstiţial, un coridor între lumea viilor şi cea a morţilor, Valea Oltului pare o staţiune a bolnavilor, ca Muntele vrăjit al lui Th. Mann: „iar din hotel, de la etajul zece,/ oltul însuşi pare domol şi cuminte,/ chiar dacă apa lui fierbe şi muşcă din maluri./ în plus, hotelul e plin de bolnavi,/ iar între bolnavi, moartea e mult mai puţin bătătoare la ochi“ (o moarte pe valea oltului e mai puţin bătătoare la ochi). Poemul, dincolo de cartografierea unui loc thanatofor, vorbeşte, subtil, despre felul cum perspectivele schimbă importanţa lucrurilor. Valea Oltului reprezintă aici un spaţiu al singurătăţii şi al întâlnirii cu sinele, capătă aura Zonei tarkovskiene, iar revelaţia trimite la drama creaţiei: „aseară hârtia a plâns, ca şi cum/ ar fi ştiut ce urma să i se întâmple,/ căci el n-a mai implorat-o să-i cedeze:// s-a încreţit şi a amestecat literele/ unele cu altele, încălecându-le/ şi făcându-le de necitit“. Cu puterile neajutate, poetul evadează însă din inconfortul realităţii, refugiindu-se, ca întotdeauna, în alcool şi-n somn: „uşa camerei lui de la zece e-nchis㠖/ tocmai a luat un somnifer, pentru că singure/ votca şi berea nu-l mai adorm.// cade în somn surâzând: vreme de şapte zile,/ femeile de serviciu nu-i vor bate la uşă,/ iar cunoscuţii nu-l vor mai suna“. Astfel, dintr-un purgatoriu chinuitor, Valea Oltului se metamorfozează într-un loc al uitării de sine, într-un paradis artificial care creează o teribilă dependenţă, asemenea heroinei. Cel care nu poate să rămână în lazaret, căci boala sa nu-i contagioasă, iar stigmele nu-s ale trupului, se va întoarce în „lazaretul“ memoriei, printre prietenii morţi, ca în poemul omonim al volumului, intratextual (un colaj din alte poeme mai vechi, pus într-o ramă nouă), sau la boema etiloforă din Bucureşti, în care „parcă (...) singurătatea s-ar preface-n nemurire“ (stăm acolo, la green hours).

Atmosfera abulică, de rotiţă care se învârteşte în gol, se electrizează însă, uneori, în versuri care amintesc de demonia dostoievskiană a lui porcec (v. la treizeci şi şase am învăţat să mă rog sau nu mă pot ruga decât cutremurat de oroare). Rugăciunea explodează atunci într-un hohot nebun de râs, isteric şi batjocoritor (râsul a căzut peste noi dintr-odată, ca o mare pedeapsă). În faţa dereglării incontrolabile, tragice a fiinţei, gândul se îndreaptă tot spre somnul salvator. Nu doar de la volumul cu titlu explicit, Unelte de dormit, ci chiar de la Ieudul fără ieşire, Ioan Es. Pop s-a închinat lui Hypnos, zeul somnului şi frate geamăn al zeului morţii, Thanatos (v. ies rar şi când ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi). Poetul se cufundă-n somn ca-n moarte, fiindcă numai somnul te poate scăpa de întunericul vieţii: „noaptea mică se umflă apoi ca o pelerină în vânt,/ poate dimineaţa la şase începe o noapte nouă,// lasă, diseară o să-mi umplu urechile cu lut/ şi-o să dorm precum cuptorul în care/ fac ei pâine. o să umplu plapuma cu blesteme/ şi o să dorm patru sute de ani,/ până când evul mediu din casa asta se va încheia“ (evul mediu de acasă). Nu lipsesc poemele despre trecere şi îmbătrânire, unul vag parabolic (am trecut ani de zile ferindu-mă de aceşti pensionari), altul, alegoric (holdele de lângă oraş s-au odihnit toată vara).

De la era şobolanului care a intrat în codul genetic al omului, poetul aruncă o privire spre un viitor postuman, în care „limbile” cunoscute vor dispărea, iar istoria va fi uitată. Dacă poemul cu papa miki, robotul la care ne vom închina, este plin de umor, cel al semnalării prezenţei „noilor barbari“ şi al stingerii civilizaţiei umanist-occidentale are amărăciunea unui priveghi: „ei citesc deja în alt alfabet/ şi vorbesc altă limbă,// deşi limba asta a lor pare încă a noastră,/ numai că noi n-o mai pricepem./ nu, nu ne vor urî, ci doar ne vor ignora,/ iar telefoanele lor mobile nici măcar/ nu ne vor înregistra dispariţia“ (suntem la capătul tuturor limbilor). Având în vedere evenimentele internaţionale care se desfăşoară azi, dărâmarea statuilor şi cenzura politic-corectă a operelor artistice, s-ar putea ca poetul să fi fost, totuşi, cam prea optimist: ura începe să ia locul ignorării trecutului.

Ultima secţiune din Un somn pe scaunul electric se numeşte o scrisoare pierdută la anul 2012 şi este rezultatul unei solicitări exterioare. Mircea Tiberian l-a rugat să-i compună, pentru un musical, nişte texte ritmate şi cu rimă, care să dea voce unor personaje din O scrisoare pierdută. Prologul şi Epilogul au fost adăugate în anul 2019. În fapt, Ioan Es. Pop intertextualizează şi pastişează în versuri stilul comediilor lui Caragiale. Şi în Unelte de dormit găseam ciclul potriviri după alecsandri & co., model de virtuozitate hiper- şi intertextuală, dar şi de sensibilitate melancolică, fiindcă, spre deosebire de optzeciştii lunedişti, la Ioan Es. Pop efectul rescrierii era mai degrabă remitizant şi învrăjitor decât demitizant şi ironic. Chiar şi remake-urile ludice după I.L. Caragiale au ceva blând, întrucât Ioan Es. Pop n-are răutatea satiricului, ci bonomia înţeleptului. Aria demagogică a lui Caţavencu pare cea mai elaborată, trimiţând atât la raiul culinar al lui Parpangel din Ţiganiada, cât şi la promisiunile politicienilor din vremea noastră: „Concitadini, acesta-i visul,/ La care n-a visat Parisul:/ Şosele dulci din ciocolată,/ Case cu ziduri de-ngheţată,/ Şine din unt şi acadele,/ Acestea-s planurile mele.// Şi mai visez telegondole,/ Fabrici de mentă spaniole,/ Şcoli sus la munte pentru oi,/ Prosperitate pentru voi,/ O catedrală din cerneală/ Şi teatru lângă catedrală“.

Un somn pe scaunul electric este un volum al dezabuzării şi al alienării, al dipsomaniei şi al somniei, teme recurente ale poeziei lui Ioan Es. Pop. Electro-şocurile îl scot însă din rutina cotidiană somnambulică, aruncându-l în braţele inspiraţiei. Astfel, tensiunea îndeosebi joasă a poemelor, mai degrabă confesiv-cerebrale şi explicite, creşte câteodată, producând scântei şi aprinzând lirismul negru vizionar: „lumina s-a-mplântat în sol până la douăzeci de/ centimetri adâncime./ ca s-o îndepărteze de acolo, vor trebui să aducă plugurile./ vor nimeri şi peste muşuroiul din care veghez/ asupra unor lucruri mai adânci –// muzica dată la maximum, geamurile închise,/ ţăranii morţi în microbuz.// nişte brazde fulgerate se vor întoarce atunci afară/ bărboase şi pline de brumă,/ ca pentru a recrea seminţia/ unor barbari ce ară pe dedesubt,/ sumbri şi cu ochii plini de lacrimi –// muzica dată la maximum, geamurile închise,/ ţăranii morţi în microbuz“.

Ioan Es. Pop are o acută conştiinţă critică („din zece pagini scrise, scoţi una de poezie/ sau poate nici măcar atât“ – poezia seamănă cu pălinca) şi publică destul de rar faţă de majoritatea stihuitorilor. Dar el reuşeşte, folosind cuvintele tribului, să creeze un univers poetic original, recognoscibil, în care până şi simplitatea vibrează ca o aureolă. Autorul Ieudului fără ieşire este un mare poet contemporan, iar Un somn pe scaunul electric adaugă câteva piese de rezistenţă unei opere deja edificate şi edificatoare.

Nr. 07 / 2020
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 26 mai 2020

Festivalul Internaţional de Literatur㠄Tudor Arghezi”

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Ce îi mână pe ei în „luptă”?
de Gabriel Coşoveanu

Isus doar un om perfect?
de Adrian Popescu

Despre Saşa Pană şi revista avangardistă unu
de Marius-Cristian Ene

Totul s-a petrecut atît de repede (3)
de Gheorghe Grigurcu

Delfinul recent în acţiune
de Nicolae Prelipceanu

România – statul în jurul şefului. O istorie constituţională
de Mihai Ghiţulescu

Psihologie şi politică
de Cristian Pătrăşconiu

Riffuri în vuietul scenei
de Dumitru Ungureanu

O decodificare a statului Chile
de Ştefan Vlăduţescu

Oameni şi locuri
de Daniela Micu

Delicii, capricii şi lecţii ale istoriei culturale
de Gabriel Nedelea

Somnie şi electro-şocuri
de Gabriela Gheorghişor

Epistolele lui nea Arvinte către comeseni
de Varujan Vosganian

Nicolae Steinhardt – cum era, cum l-am cunoscut
de Veronica Pavel Lerner

Un scriitor atipic
de Mircea Gheorghe

Oameni printre rânduri
de Aura Dogaru

Cât de mult te poţi apropia ca traducător de un text literar şi care a fost cea mai mare provocare?
de Simona Preda

Bolgia fiinţei
de Haricleea Nicolau

Carnavalul sau show-ul merge mai departe
de Daniela Firescu

Dragoste în vreme de restrişte
de Viorica Gligor

Secvenţialitatea şi efectul „butterfly”
de Gabriela Rusu-Păsărin

Zâmbeşte
de Roddy Doyle

Cu bicicleta, pe verticală
de Sorina Jecza

© 2007 Revista Ramuri