Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ce facem cu libertatea de exprimare?

        de Gabriel Coşoveanu

Este, şi nu este, de fapt, greu să faci legătura între precaritatea retorică şi ideatică a „revoluţionarilor” de azi, demolatori de statui, adică de tradiţie, şi relaţia lor cu literatura. Radicalismul şi decibelii campionilor anti-democraţie arată, acum ca şi ieri, reaua sau falsa racordare la cultură, respectiv la Bibliotecă. Cu alte cuvinte, prostul dialog cu Şcoala. Un aşa-zis influencer actual, vlogger sau altceva vizibil, fanatizat de idei primite de-a gata de la staţia de rit guru a egalitarismului, feminismului şi antirasismului, se dovedeşte mândru că nu citeşte literatură, aceea respirând, pasă-mi-te, un aer obsolet şi non-combat. Or, se vede că trăim, din păcate, pentru rating, afectând independenţa rostită sonor, şi insolent, de multe ori, spre exasperarea profesorilor (aceia de vocaţie) care încearcă să inculce contrariul ideii de auto-afirmare de tip Blitzkrieg a tinerilor.

Bun, trebuie să fii complet neprecaut să conteşti un slogan care are drept cuvânt cheie libertatea, motivat de culoare, rasă, religie sau de alte opţiuni personale, dar în chestie e ce se înţelege prin termenul atât de sus cotat de toată lumea. Probabil vorbim de cel mai votat concept la o prezumtivă anchetă cu genericul Ce v-aţi dori în primul rând?. Cu proba literaturii îl „dovedeşti” pe manipulatorul inhibant, la prima ochire, de vocabule scientizante, de statistici, şi mânuitor avizat, iarăşi umilitor, de toate gadget-urile IT. Asta în vreme ce alţii, intelectuali de modă veche (sau ceva mai reflexivi în raport cu virtuţile vitezei computaţionale), folosesc în lectură, pentru necesare adnotări, creionul (de preferinţă, cu o mină B mai intensă, să vadă şi miopul) sau pixul. Nu-i vorbă, utilizăm cu toţii tehnologia pentru treburi administrative şi pentru diverşi algoritmi instituţionali, dar asta ţine de dexterităţi şi nu de viziune. De aceea, apropo de noţiunea ecumenistă de libertate, optăm pentru opinia lui Nicolae Manolescu, dintr-un text recent din România literară: „Eu sunt de părere că libertatea de exprimare care ţine de expresia artistică, literară îndeosebi, este singura absolută. Libertatea de opinie, de obicei politică, implică responsabilitate şi anumite limitări. În epoca internetului, acest lucru e cu atât mai demn de luat în seamă. Ne mirăm că s-a umplut spaţiul virtual de fake news. Cum să nu se umple, dacă se permite oricărui neavenit, şi, încă, sub protecţia anonimatului, să-şi dea cu părerea despre tot şi despre toate?”.

Validitatea numitei expresii artistice se verifică mai repede decât te-ai gândi, şi în locuri neaşteptate. Exemplele culese din avangarda ştiinţifică, despre care vulgul continuă să creadă că s-a edificat prin delimitare de iraţionalul şi eterogenul „scandalului” literar (ficţional), sunt elocvente, unele chiar spectaculoase. Spre dezamăgirea tuturor „scientizanţilor”, personalităţi ca Max Planck, Albert Einstein, Werner Heisenberg sau Niels Bohr admit, cu francheţe, că activitatea lor se leagă efectiv nu de „realitate”, ci de conceperea unor modele explicative, în care imaginarul şi subiectivitatea câştigă spectaculos teren. Aşa se face c㠄figura” universului cauzal-mecanic s-a erodat mult în ultimii ani, impunându-se, în schimb, noţiuni de felul „întâmplare”, „turbulenţă”, „fenomen haotic”, „învolburări”, „fractali”, „arabescuri” etc. Unul dintre marii fizicieni moderni are curajul de a se exprima astfel: „În fizică frumuseţea domneşte atotputernică. Experimentul greşeşte de multe ori, frumuseţea – niciodată”. Metafizica se vede repusă, treptat, în drepturile fireşti (de diferenţă specifică umană), loc de unde pozitiviştii de toate nuanţele, culminînd cu cei marxizanţi, o izgoniseră cu strigăte de indignare. Frumoasă revanşă, am spune, în spiritul conceptului lui Blaga: „Făptură refuzată de cer, omul de ştiinţă se lipeşte gasteropodic de terenul pe care se mişcă”.

Ne grăbim să ranforsăm teza conform căreia competenţa literaţilor în comentarea actualităţii ar ţine de metafore, spaţiu, prin urmare, al abordării nerealiste. Aproprierea realistă a fenomenelor revine, chipurile, economiştilor, statisticienilor, tehnicienilor în genere (denumiţi, impropriu, tehnocraţi). În atare punct, devine imposibil să nu invocăm O teorie a secundarului, carte dintre cele mai incomode cu putinţă, în care Virgil Nemoianu pune într-o lumină interogatoare (ca să nu zicem uşor ridicolă) – dar o face cu eleganţă şi fermitate – tot setul de pretenţii megalomanice ale matematicienilor, logicienilor et comp. Evident, mă refer la cei ce reacţionează ca celebrul om de cifre, după ce vizionase un spectacol de teatru, întâmplător tocmai Hamlet: „Şi ce demonstrează asta?”. Or, spectacolul teatral, ca şi acela al literaturii, în general, argumentează Virgil Nemoianu, demonstrează că atât de incriminata „minciun㔠a literelor recuperează, benefic, „tot ceea ce este abandonat şi demonetizat – limbaj, tipologii umane, idei – şi le reintroduce în ecuaţie cu gesturi hotărâte, deconstructive, tulburând mulţumirea de sine a progresului ordonat şi sistematic”. Este adevărat că funcţia visului (a digresiunii, relaxării, refuzului teleologiei) nu va face din om un învingător. Însă proiectul divin în ceea ce-l priveşte pe om, după Paul Claudel, constă în a-i da doar posibilitatea de a evita, cu graţie, înfrângerea.

Revenind, oarecum brutal, la ceea ce ne doare, respectiv la ignorarea avertismentelor venite dinspre literaţi în legătură cu starea de libertate a individului, nu se poate să nu iei în calcul investigarea postcomunismului din unghiul terminologiei. Ruinele mentalităţii după care ar trebui să fim fericiţi cu orice preţ constituie o lume-unicat în istoria omenirii, în care se pune, periculos, la îndoială proiectul democratic, pornindu-se de la „convingerea înrădăcinată că fiecare ins lăsat în libertate va da curs pornirilor sale cele mai mizerabile, că libertatea este echivalentă cu desfrîul, că «piaţa liberă» înseamnă «trafic de bunuri furate»” (citez din Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului). Românul nu citeşte indiferent aceste rânduri. El constată, lezat, că obligaţiei resemnării (sau oportunismului) sub politruci i-a luat locul obligaţia reformei economice, când prioritatea era o reformă de ordin politic şi mentalitar. Neglijându-se ordinea justă a priorităţilor acestora, susţine convingător F. Thom, s-au creat condiţiile apariţiei unei specii mai aproape de neant chiar decât homo sovieticus. Nu mai este vorba de cetăţeanul care servea regimul, urându-l şi acumulând motive să explodeze, ci de acela care nu-şi mai găseşte resurse pentru nimic. Blocada stângistă a creierelor a reuşit să anihileze propulsorul vital al motivaţiei şi, în consecinţă, să saboteze activitatea socială de orice fel, începând cu libertatea de exprimare.

Ar fi de nuanţat chestiunile din cauza cărora trebuie să admitem, nu foarte alegri, dacă ne gândim la folosirea narcisistă a sintagmei homo sapiens, că milioane de pagini despre „viitorul de aur” al omenirii au o singură destinaţie: topitoria. La ce bun atât efort, atâţia kilometri de volume roşii conţinând „operele” doctrinare fără vreo legătură cu realitatea? Pentru că aspectul consternant al analizei universurilor concentraţionare aici rezidă, în stranietatea discursului „mântuitor” combinat cu crima, în duplicitate, amoralism fioros şi trăirea în transă a unor concepte vide. În stilistica de tip comunist şi neocomunist, ca, de altfel, în orice discurs egalitarist/ populist, unde limbajul era văzut, oricum, ca un simplu verbiaj, menit să manipuleze, şi nu să exprime opinii, cuvântul libertate e compromis, recte batjocorit la fiecare ocurenţă. Aviz consumatorilor pantagruelici de lozinci marxizante.

© 2007 Revista Ramuri