Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Întâlniri la Vama Veche

        de Daniela Micu

Puţine jurnale de călătorie scrise de români despre România şi încă şi mai puţine scrise din dorinţa de a cuprinde, din punct de vedere cultural, o zonă sau alta au fost publicate în ultimul deceniu. Călătorii au tendinţa de a se îndrepta către zone cât mai îndepărtate de casă, unde să poată descoperi locuri diferite de cele cu care sunt obişnuiţi. Subiectul şi numărul jurnalelor de călătorie nu constituie în niciun caz un barometru prin care se poate măsura proporţia reală a călătoriilor în diferitele areale geografice. Aici este vorba despre un hazard total în conjuncţia călător talentat la scris, care are dorinţa să împărtăşească astfel experienţa sa, şi şansa pe care i-o oferă un anumit context de a se nimeri într-un loc sau altul. În ceea ce priveşte călătoriile românilor în România, un lucru este clar: indiferent de scopul călătoriilor, majoritatea cărţilor reprezintă un mănunchi de căutări personale, exemple de imprimare a propriului univers asupra celui exterior, cu alte cuvinte, deşi frumoase, se dovedesc de foarte puţin ajutor pentru eventuale cercetări antropologice. Nu este de condamnat precaritatea mijloacelor de reflecţie asupra evoluţiei culturii române, când, în orice caz, nu asta şi-a propus autorul. Totuşi, jurnalele de călătorie româneşti, mai vechi sau mai noi, reuşesc să surprindă foarte bine atmosfera locului. Nu-mi dau seama dacă rezultatul este unul subînţeles ori ţine de amprenta unui talent local.

Editurile au acordat o deosebită atenţie jurnalelor interbelice sau din timpul războaielor, din timpul comunismului şi aşa mai departe, adică lucrărilor legate de evenimente istorice majore. Astăzi înclină spre călătoriile spirituale de tipul Eat, pray, love, care vin în întâmpinarea căutărilor new-age-iste. Într-o societate în care suntem bombardaţi cu informaţii de tot felul şi în care presiunea emoţională asupra individului este din ce în ce mai mare, cărţile despre o retragere într-o ţară îndepărtată, eventual într-un ashram, în care omul îşi încarcă bateriile, se recâştigă pe sine şi se întoarce ca un războinic antrenat gata să triumfe asupra războaielor cotidiene, au devenit noul Bushido. Actualmente se scrie mult într-un stil accesibil şi se citeşte mult în această direcţie.

Cartea de la Vama Veche acoperă o perioadă mai întinsă de timp, aproximativ patruzeci de ani, în care ştim că se petrec schimbări extrem de importante din punct de vedere politic. Aici, evenimente internaţionale, încărcate cu o aură legendară, precum contracultura hippie, se întrepătrund cu fondul politic local, restrictiv, şi se creează, astfel, un joc de emoţii şi idei oscilante.

Anii ‘70-’80 sunt o curiozitate pentru cititorul tânăr. Ce se întâmplă, de fapt, dincolo de aspectul politic totalitar? Ce fel de viaţă aveau oamenii? Cum făceau faţă la viaţa de zi cu zi, fiind nevoiţi să trăiască fiecare moment în teroare? S-a format aici o enclavă, în care nu răzbătea nimic occidental, cu excepţia câtorva norocoşi care mai reuşeau să aibă vreo legătură cu vestul? Există puţine jurnale de călătorie în România din acea perioadă, în care să se pună accentul mai mult pe poveştile personale, independent de aspectul politic.

Cristian Pepino vine din lumea artistică, unde cunoaşte succesul ca regizor în teatrul de animaţie. Ca scriitor, publică lucrări ce ţin de lumea teatrului şi a regiei, aşa că jurnalul acesta de călătorie este o excepţie şi o abordare neaşteptată. Fără mari pretenţii literare, Cartea de la Vama Veche se vrea o colecţie de istorioare amuzante ce redau atmosfera celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, într-un moment aproape mistificat. Este timpul vacanţelor lungi la mare, în staţiunile Doi Mai şi Vama Veche, al reverberaţiilor hippie şi al artiştilor care trăiau cu iluzia libertăţii. Poveştile devin cu atât mai interesante cu cât protagoniştii lor sunt nume sonore precum Silviu Purcărete, Nina Cassian, George Banu, Mihaela Marinescu, Marina Carafoli, Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu şi mulţi alţii.

Competiţia dintre liceele bucureştene Lazăr şi Toniţa se concretizează în divizarea teritoriilor pe litoral, aflăm mai multe despre gaşca de la Foişorul de Foc, snobismul şi rebeliunea împotriva normalităţii, haine şi frizuri flower power. Unele întâlniri sunt păstrate viu în amintire, iar detaliile aproape deificante nu sunt decât un mijloc prin care autorul reuşeşte să ne introducă în atmosfera vremii, legându-ne de ceva cât mai concret, precum oameni care au existat în realitate şi care pot fi identificaţi foarte uşor: „Marina era o femeie fascinantă, cu un farmec extraordinar. Avea un chip delicat şi un aer mereu misterios. Toţi băieţii erau înnebuniţi după ea. Nu numai că radia o feminitate specială, era foarte inteligentă şi foarte cultă, dar avea un fel de-a fi şi de a gândi cu totul aparte: astăzi s-ar spune că era foarte cool. […] Ne elibera astfel de toate complexele noastre de adolescent şi ne domolea tendinţa de a critica şi a bârfi cu răutate pe toată lumea. Marina era o doimaistă fidelă, stătea în fiecare an la Casa Pictată, numită astfel pentru că pe un geam care închidea veranda casei se afla o pictură în stilul anilor ‘60, pe care o făcuse chiar ea. Marina era zeiţa noastră, ce să mai spun… Oricum, alături de Nina Cassian, era un personaj emblematic pentru Doimai. Dar mult mai iubită.” (p. 4).

Autorul punctează şi alte aspecte, inclusiv gastronomice ori vestimentare, în încercarea de a surprinde cât mai autentic tabloul locului, dar şi al unui timp care se opune în cea mai mare parte libertăţilor individuale. Referitor la vestimentaţie, accentuează în special perioada care stătea sub semnul contraculturii hippie: „Revenind la costumaţia din vremea aceea, noi, tinerii flower-power, purtam părul lung (nu plete, totuşi, ci nişte laţe care ne acopereau puţin urechile), aveam, majoritatea, bluginşi cumpăraţi de părinţii noştri de la cei care primeau pachete de la rudele din străinătate (sau, mai târziu, de la vaporeni). Spre consternarea părinţilor, cum primeam bluginşii, îi îmbrăcam şi intram cu ei în cada de baie, unde-i frecam cu o cărămidă ca să se decoloreze la genunchi. Şi pentru că intram îmbrăcaţi cu ei în apă, se mulau frumos pe corp, […]. Mai purtam şi cămăşi cu imprimeuri florale discrete, iar unii dintre noi îşi făceau pe braţe sau chiar pe obraji un fel de tatuaje, de fapt desene cu carioca […]. La Doimai era ceva obişnuit să mergi îmbrăcat aşa şi netuns, însă în Bucureşti […] te băgau cu forţa într-o frizerie, unde erai tuns regulamentar” (pp. 4-5). Pentru a evita astfel de situaţii, mulţi tineri făceau rost de adeverinţe de la teatru ori cinematografe, în care se specifica necesitatea purtării părului lung pentru a juca în diferite spectacole.

Cristian Pepino îşi propune să se abţină de la eventualele deraieri nostalgice şi încearcă să prezinte evenimentele într-o lumină ludică. În tot acest timp cuprins în jurnal (1966-2000), el merge fără excepţie la mare şi niciun sejur nu este mai scurt de o lună jumătate. Odată cu omul, se schimbă şi societatea, fluctuaţiile politice se resimt în detalii, în atitudini, în evoluţia celor două staţiuni, în perindările turistice de diferite tipuri, în sărăcia ori abundenţa culinară, în libertăţi mai mici ori mai mari şi altele. Litoralul şi staţiunile montane devin locuri care permit o libertate mai mare, aşa cum am văzut şi în cazul aspectului vestimentar. Aici, contracultura hipiotă se resimte cel mai puternic în România: cu protagonişti care aveau iluzia socialismului liber, de a nu se lăsa oprimaţi de sistem, de a nu li se spune cum să trăiască ori să gândească, adepţi ai păcii şi ai traiului în mijlocul naturii. Autorul urmăreşte în mai multe episoade să trăiască în acest spirit: „… la un moment dat, cred că era prin 1970, am descoperit o minunată soluţie pentru a scăpa de zilele de foame […] m-am apucat să culeg midii” (p. 26), împrumutând ideea de la nişte turişti francezi, spre dezgustul localnicilor. Noutatea situaţiei, „după plecarea franţujilor devenisem unicul pescuitor de midii din Doimai” (idem), ceea ce îl face pe autorul însuşi un personaj pitoresc al locului.

Fără a încerca să emitem raţionamente de natură filozofică şi doar ţinând cont de aceste aspecte, nu putem să nu ne gândim de ce destinaţiile de vacanţă au reprezentat întotdeauna imaginea libertăţii. Odată întrerupte activităţile de zi cu zi şi culminând cu schimbarea temporară a locului, pentru a sublinia ieşirea din rutină, dar şi relaxarea măsurilor de supraveghere ori a rigorilor impuse de regimul totalitar, omul poate să guste libertatea care, aici, nici măcar nu este o iluzie, este doar de foarte scurtă durată şi, odată cu asta, un bun foarte costisitor, o delicatesă a vieţii, pe care majoritatea indivizilor şi-o permite doar ocazional. În aceste insule ale libertăţii, nici măcar prezenţa Securităţii nu umbreşte atitudinea liberă pe care, să zicem, am avea-o azi. Chiar şi alegerea titlului ce plasează acţiunea la Vama Veche, deşi în carte accentul cade în primul rând pe timpul petrecut la Doi Mai, este făcută în scopul cuprinderii unei stări asociate locului, care se declanşează în mintea românului şi care a devenit deja un simbol naţional în ceea ce priveşte combaterea normelor, contracultură (fie hippie, fie rock ş.a.m.d.) şi libertate.

În cele din urmă, cartea lui Cristian Pepino, unică în bibliografia sa, este un obiect savuros, ce se remarcă prin reprezentarea unui context despre care cunoaştem doar din auzite, prin întâlnirile cu oameni actualmente celebri, despre a căror adolescenţă ori tinereţe putem afla astfel, o lectură vie, numai bună de vacanţă şi care contribuie cu un aer original la înţelegerea culturii noastre.

© 2007 Revista Ramuri