Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Epopeea“ Vicăi Delcă

        de Gabriela Gheorghişor

Gabriela Adameşteanu este, azi, una dintre scriitoarele canonice ale literaturii române postbelice. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu o include în capitolul dedicat prozei şaizeciste. După criteriul vârstei biologice, Gabriela Adameşteanu aparţine generaţiei ’60, deşi debutul său a fost unul întârziat (în 1975, cu romanul Drumul egal al fiecărei zile). Istoricul şi criticul literar observă însă c㠄scriitorii care au început să publice după 1970 au inovat în primul rând în felul de a considera realitatea. Metaforic, perspectiva lor poate fi numită mioapă. Ochiul se apropie foarte mult de o realitate devenită foarte poroas㓠(Manolescu, 2008: 1198). Reforma neorealistă nu va fi, totuşi, dusă aici până la ultimele sale consecinţe (eludarea aspectului istoric al realităţii, absenţa ierarhizării evenimentelor în funcţie de semnificaţie, inconsistenţa personajelor, incoerenţa ansamblului epic etc.), dar acest mod de a înregistra realitatea, şi prin micronii banalului cotidian, anunţă deja o nouă poetică a prozei (care va fi ulterior teoretizată şi exersată de generaţia ’80).

Din punctul de vedere al filiaţiilor, Gabriela Adameşteanu se înscrie în descendenţa romanului psihologic modernist (Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu), iar comentatorii cărţilor sale, mai ales cei străini, au făcut trimiteri şi la tehnicile narative ale lui Proust sau Joyce, numele de referinţă ale modernismului prozastic, la care se raportau şi scriitorii interbelici. Gabriela Adameşteanu nu foloseşte însă doar procedee specifice ionicului, monologul interior sau fluxul conştiinţei, ci şi stilul indirect liber, şi chiar perspectiva unui narator obiectiv, atribuite, de regulă, doricului. Toate aceste moduri de a nara, proprii fie prozei traditionalist-realiste, fie aceleia modernist-psihologice, se regăsesc în cuprinsul literaturii ei, în diverse proporţii sau combinaţii. De aceea, se poate spune că Gabriela Adameşteanu este, deopotrivă, o maestră a realismului psihologic şi social. În neomodernismul românesc al anilor ’60-’70, în care coexistă atât elanul recuperator, cât şi nevoia de inovare, esteticile nu doar se concurează, dar se şi întrepătrund, uneori în cadrul aceleiaşi cărţi.

Dimineaţă pierdută (1983, deşi a intrat în librării în aprile 1984) este romanul cel mai celebru al Gabrielei Adameşteanu. Se bucură de cele mai multe aprecieri critice (capodoperă a fost termenul pe care mulţi nu s-au sfiit să-l folosească în evaluare) şi beneficiază de cele mai multe traduceri în alte limbi. Ediţiile de după 1989 se vor întregi cu paginile eliminate de Cenzura comunistă la ediţia princeps. Dimineaţă pierdută are o construcţie narativă polifonică, pluriperspectivată, în care se amestecă nu doar vocile diferite ale unor personaje (din elita intelectuală, din burghezie şi din lumea mahalalei), ci şi epocile istorice (sfârşitul Belle Époque, interbelic, anii stalinismului şi ai ceauşismului din deceniul al optulea). În prima parte a romanului, fosta negustoreasă Vica Delcă, într-o dimineaţă de la finele anilor ’70, îşi începe obişnuita peregrinare pe la casele rudelor şi cunoscuţilor. După un scurt popas la cumnata sa, în Berceni, unde nu-l găseşte decât pe taciturnul nepot Gelu, ajunge în cartierul Domeniilor Regale, la Ivona Scarlat, vlăstar al burgheziei de altădată, acum scăpătate. Întreţinându-se la o cafea şi depănând amintiri din trecut, cele două femei deschid un vechi album cu fotografii. Prin acest artificiu textual se introduc părţile a doua şi a treia ale Dimineţii pierdute, un roman de familie din preajma izbucnirii Primului Război Mondial, care ar putea funcţiona şi autonom. De fapt, precum la Camil Petrescu, se îmbină, în interiorul romanului familiei Mironescu, tema geloziei şi a războiului. Partea a patra revine în prezentul taifasului dintre Vica şi Ivona, el însuşi trecut, dacă e privit prin prisma Epilogului, în care Vica este vizitată la spital de către Gelu. Această sumară prezentare a structurii Dimineţii pierdute nu poate însă devoala întreaga complexitate a angrenajului narativ, în care dialogul personajelor se melanjează cu stilul indirect liber şi cu monologurile interioare. Replica directă, frustă sau ipocrită, este urmată, cel mai adesea, de o repliere interioară, observaţia microrealistă imediată alternează cu retrospectivele, mai reduse sau foarte ample. Oralitatea debutonată, vie şi colorată a Vicăi Delcă, reprezentând vocea mahalalei bucureştene, contrastează cu limbajul corect, uneori incolor, alteori franţuzit, însă plin de elipse şi de eschive, al burgheziei şi al conversaţiilor sale mondene, dar şi cu stilul elitist, intelectual, scriptic, din jurnalul profesorului universitar Ştefan Mironescu (tatăl Ivonei).

Reuşita artistică a romanului rezultă din modul în care se intercalează atât planurile temporale, ale unor perioade istorice distincte, cât şi cele interioare şi exterioare sau individuale şi colective (dramele personale şi cele social-politice), precum şi din felul în care sunt mânuite registrele limbii, de la cel vulgar şi zeflemitor, de bârfă feminină şi colportaj, la cel de floretă ironică de salon, de la cel de trăncăneală derizorie la cel grav şi patetic, de meditaţie identitar-naţională. Dimineaţa pierdută a Vicăi Delcă sau a Ivonei Scarlat devine, astfel, o metaforă simbolică a „României pierdute“, cum sublinia Monica Lovinescu, în cronica vorbită de la Radio Europa Liberă, din 1984: „Romanul nu e numai al femeilor şi al bârfelor. Dimineaţă pierdută este poate în primul rând un roman al bătrâneţii – bătrâneţea personajelor, bătrâneţea timpului, destrămarea, mucegăiala lui“ (Lovinescu Apud Adameşteanu, 2018: 479). „România pierdut㓠este aceea de dinainte de instalarea comunismului, iar rămăşiţele sale, între timp decrepite, sărăcite, se vor duce şi ele, odată cu dispariţia bătrânilor. Însă lumea nouă, care se ridica pe destrămarea şi moartea celei vechi, nu era una deja bolnavă, pauperă şi alienată?

Vica Delcă este cel mai pitoresc personaj al romanului Dimineaţă pierdută. Cu ea facem cunoştinţă încă de la prima pagină. Mai întâi, aflăm despre neastâmpărul care o îmboldeşte să plece de-acasă. De aici, obiceiul de a face vizite frecvente cunoscuţilor, cu riscul de a-i inoportuna. În trecut, erau şi deplasări de lucru (Vica pricepându-se la croitorie), „de nicăieri nu se întorcea cu mâna goală, mai şi schimba o vorbă, mai afla una-alta, că tot să stai cu mutu ăsta de om îţi vine să-ţi iei câmpii“ (Adameşteanu, 2018: 11). În fapt, dincolo de ce primea pentru serviciile sale, se reţine nevoia de sociabilitate, curiozitatea de commčre şi plăcerea de a trăncăni. Din frazele următoare, vedem că este slobodă la gură, „apoftegmele“ vulgare arătându-i originea modestă, de femeie din mahala, deşi se mândreşte cu umblatul prin „casele mari“ ale cucoanelor din Bucureşti.

Vica este acum o femeie în vârstă, iar ieşirile i s-au rărit. Dar, o dată pe lună, îşi ia „ţoaşca de piele“, o îndeasă cu diverse lucruri (conserve, legume, pungi goale) şi o ia din loc, sub privirile dezaprobatoare ale soţului ursuz, „lighioana bătrână“. Situaţia materială precară (primeşte o pensie de 650 de lei) se vede, dincolo de aspectul sordid şi înghesuit al locuinţei închiriate, în improvizaţia vestimentară şi în faptul că circulă cu tramvaiul la clasa a doua. Descrierea Vicăi Delcă, încotoşmănată caraghios în dimineaţa de sfârşit de iarnă şi încovoiată de spate, poate avea însă şi semnificaţii simbolice. Bătrâna înfofolită cu toate cojoacele, cu paltonul uzat, cu două basmale, peste care îşi pune o „bască ţeapănă pe care şi-a făcut-o din resturile de la palton acum nouă ani“ (Adameşteanu, 2018: 12), legată cu un fular, este imaginea supravieţuitorului în vremuri dificile. Imaginea românului obişnuit (Everyman – cum ar zice englezii), care a trecut prin două războaie şi traversează greoi comunismul. Straturile de haine sunt menite să o apere pe madam Delcă nu numai de frig, ci şi de îngheţul epocii. Istoria grea, pe care pare să o care în spate, a gheboşat-o: „Merge încovoiată, de parc-ar avea un gheb în spate, cu paltonul albastru decolorat, pocnind de toate câte şi le-a pus pe dedesubt şi cu ţoaşca în mân㓠(Adameşteanu, 2018: 17). Unii comentatori străini au văzut în ea un „Leopold Bloom în fuste“, „un Ulise român“ (Thomas Kjellgren Apud Adameşteanu, 2018: 486, 489), rătăcind pe străzile Bucureştiului de după marele cutremur din ’77. Comparaţia este justificată, cel puţin până la un punct. Percepţiile şi amintirile Vicăi revelează o realitate stratificată, dar cel din urmă nivel nu este unul mitic, ca la Joyce (care urmează îndeaproape schema Odiseei), ci unul istoric (chiar dacă, în mentalul colectiv, mitizat ca „vârstă de aur“ a României).

Vica Delcă se trage din familia unui oltean negustor, venit cu o cobiliţă-n spinare la Bucureşti, şi a unei fete de grecoaică date de suflet. Tatăl luptase pe front în Primul Război, iar mama murise de tifos, ca şi alţi trei copii ai săi. Orfană de la unsprezece ani, Vica a rămas în casa veche din Pantelimon, de lângă biserica Capra, să-şi crească fraţii mai mici, în timp ce tatăl se va muta cu cea de-a doua nevastă. Când s-a făcut fetişcană, vindea la tejghea, într-o dugheană din mahalaua Iancului. După ce s-a măritat, cu banii din dotă şi cu ce strânsese bărbatul ei, şi-au deschis prăvălie în Coriolan, unde comercializau mezeluri, brânzeturi, băuturi spirtoase şi vinuri „Dealu zorilor“. Coana Vica lucrase însă, în interbelic, şi la Casa de Mode a lui Margot Geblescu (sora Sofiei Ioaniu, fostă Mironescu, zisă şi Muti, ca mamă a Ivonei): „Un an a stat la croitorie şi-a pughilit la cârpe, ş-acu parcă simte mirosu de mangal de la fieru de călcat, ce-l mai legăna să s-aprinză tăciunii, e-hei, ce rochii, ce mantouri era! Parcă le vede pe manechine. În anii ăia a văzut ea cucoane adevărate, cucoanele Bucureştiului, care de care mai împarfumate şi mai elegantarisite, toate clientele Patroanei“ (Adameşteanu, 2018: 43). Dar madam Delcă nu văzuse numai luxul „micului Paris“ dintre cele două conflagraţii mondiale, ci şi mizeria din anii de război, în care mişunau păduchii, trăise penuria alimentelor şi a lemnelor, plus teroarea bombardamentelor. O amintire impresionantă este aceea a rechiziţionării clopotelor bisericilor de către nemţi, pentru a le transforma în gloanţe. Ba şi mai grozav de atât, aceştia ar fi dinamitat şi racla cu moaştele Sfântului Dumitru, care scăpase, totuşi, de prăpăd, lăsând în urmă cadavrele mutilate ale ocupanţilor.

Nu este de mirare că Vica este chibzuită (poate chiar zgârcită, din perspectiva cumnatei) şi are spirit practic: „Uite că de colo, de colo, s-adună; şi dacă n-ar fi fost ea chibzuită, cu cât îi aducea omu ei, nu s-ar fi descurcat nici o săptămân㓠(Adameşteanu, 2018: 37). Reuşise să pună deoparte 7000 de lei, pentru zilele negre ale bătrâneţii. Ea nu refuza nimic şi cerea, cu aparentă autoironie, tot ceea ce alţii voiau să arunce: „La ce s-o arunci? Îi zice ea. Dă-mi-o mie, io sunt coşu de gunoi…“ (Adameşteanu, 2018: 35), „Dă-le-ncoa, madam Ioaniu, io sunt lada de gunoi, dă-le-ncoa…“ (Adameşteanu, 2018: 42). Vica avusese o viaţă aspră, după ce terminase patru clase şi părinţii voiau s-o dea la liceu, venise războiul dintâi: „Numai muncă şi muncă, asta a fost viaţa ei, de la unşpe ani, de când a murit mămica şi-a rămas singură-n lume şi cu liota de fraţi după ea“ (Adameşteanu, 2018: 18). Îşi aminteşte statul la cozi, în frig şi întuneric, pâinea de tărâţe, tare ca piatra. Căpătase însă o înţelepciune existenţială ce pare adesea cinică ori din topor, dar este una de supravieţuitor: „care trăise, trăise, care murise, murise, care cum le-a fost norocu…“ (Adameşteanu, 2018: 19) sau „ăla care e om întreg ştie să-şi poarte de grijă singur, şi ea ştie“ (Adameşteanu, 2018: 36). Comportamentul Vicăi se sprijină pe şi se justifică prin astfel de „precepte“, care ignoră, aşa cum vorbirea ei ignoră gramatica, buna-cuviinţă. De aceea, fosta negustoreasă apare neanunţată pe la uşile altora (la Ivona, şi pentru a cere în avans mica „rent㓠de 50 de lei, pe care aceasta i-o oferea lunar), trăncăneşte mult şi mănâncă pe furiş: „A ameţit de vorbăria bătrânei şi tot poveştile alea vechi ale ei; când crezi c-ai scăpat, o ia iar de la capăt. De la o vreme, parcă vorbeşte din ce în ce mai mult, şi tot atâta de mult mănânc㓠(Adameşteanu, 2018: 25), gândeşte nepotul Gelu. Ivona aude frigiderul deschizându-se şi o vede cum se întoarce din bucătărie molfăind. Iar după ce că soseşte nepoftită, Vica nu se mai dă nici dusă acasă.

Chiar dacă face parte din lumea buruienoasă a mahalalei, madam Delcă are orgoliul orăşencei get-beget, deplângând umplerea Bucureştiului cu ţărani, precum şi stricarea moravurilor. Atitudinea ei faţă de doamnele de neam sau de bună condiţie este însă una ambivalentă. Şi faţă de madam Ioaniu, pe când trăia, dar mai ales faţă de Ivona, alături de care o vedem acum la taclale, la un coniac sau o cafeluţă, Vica are sentimente atât de admiraţie, cât şi de dispreţ, manifestă porniri atât de compasiune, cât şi de invidie. Este când flatată că doamnele din vechea burghezie îi acceptă compania şi limbuţia, când vexată că o tratează ca pe o servitoare. De cele mai multe ori, una spune, alta gândeşte, deşi rafinata Ivona este, prin educaţie, campioana ipocriziei, a neputinţei de a expune direct lucrurile neplăcute, şi a păstrării aparenţelor. În dialog, Ivona îi laudă Vicăi tenul neridat sau puterea de a se chivernisi, în sinea ei consideră că pielea întinsă este apanajul grăsimii şi o taxează de „neam prost“: „tu îi întinzi un deget, şi el îţi ia toată mâna! Eu o tratez de la egal la egal şi mă arăt cât se poate de drăguţă cu ea, şi ea îşi permite să ne judece! Ne şi judecă, şi ne face socoteala la bani, pentru că oamenii din popor aşa sunt: la ei interesul practic primează!“ (Adameşteanu, 2018: 404). Vica nu-şi poate înfrâna întotdeauna remarcile maliţioase (de pildă, despre infidelităţile fostului avocat Niki Scarlat, soţul Ivonei), însă, de regulă, suportă aşa-zisa umilinţă a condiţiei sale şi aplică principiul lui Ghiţă Pristanda: „Am io ac de cojocu tău, îşi zice ea în gând, da nu s-arată. Nu-i zice nimic, nici nu se uită chiorâş, se face c-o crede. Ştie ea ce merită alde Ivona: pup-o în bot şi ia-i banu tot“ (Adameşteanu, 2018: 82).

Vica Delcă reprezintă unul dintre cele mai bine realizate personaje din literatura română, dar nu numai. „Epopeea“ ei din Dimineaţă pierdută este emblematică pentru destinul omului simplu, răzbătător, în lupta cu valurile unei istorii tumultuoase.

Bibliografie:

Adameşteanu, Gabriela, 2018. Dimineaţă pierdută. Ediţia a IX-a definitivă. Cu Dosar de presă. Iaşi: Editura Polirom.

Axinte, Şerban, 2015. Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică. Bucureşti: Editura Tracus Arte.

Cordoş, Sanda, 2003. În lumea nouă. Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Cristea, Valeriu, 1987. Fereastra criticului. Bucureşti: Editura Cartea Românească.

Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, 2004, Coord. Eugen Simion. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

Holban, Ioan, 1987. Profiluri epice contemporane. Bucureşti: Editura Cartea Românească.

Lovinescu, Monica, 1990. „Gabriela Adameşteanu“, în Familia, nr. 7.

Lovinescu, Monica, 1996. Unde scurte, IV. Bucureşti: Editura Humanitas.

Manolescu, Nicolae, 2001. Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, II. Braşov: Editura Aula.

Manolescu, Nicolae, 2008. Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură. Piteşti: Editura Paralela 45.

Negrici, Eugen, 2003. Literatura română sub comunism. Proza. Bucureşti: Editura Fundaţiei PRO.

Petraş, Irina, 1994. Literatura română contemporană. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Pop, Ion (coord.), 1988. Dicţionar analitic de opera literare româneşti, I. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Simion, Eugen, 1989. Scriitori români de azi, vol. IV. Bucureşti: Editura Cartea Românească.

Ştefănescu, Alex, 2005. Istoria literaturii române contemporane 1941-2000. Bucureşti: Editura Maşina de scris.

Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel (coord.), 1995. Dicţionarul scriitorilor români, A-C. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române.

© 2007 Revista Ramuri