Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O parte din adevăr: dimineaţa în patru picioare, la prânz în trei şi seara într-unul

        de Mihai Ghiţă

O parte din adevăr/

I Know This Much Is True (2020)

• Producţie: Willi Hill & Film Nation Entertainment, SUA;

• Regie: Derek Cianfrance; după romanul omonim al lui Wally Lamb;

• Scenariul: Derek Cianfrance, Anya Epstein;

• Distribuţie: Mark Ruffalo, John Procaccino, Melissa Leo, Rob Huebel, Juliette Lewis, Imogen Poots;

Disponibil pe platforma HBO GO;

 

În plină pandemie, lansarea unei miniserii lacrimogene, precum O parte din adevăr/ I Know This Much Is True, poate să apară drept un act de curaj din partea HBO. O parte din răspuns îl regăsim în talentul actorului Mark Ruffalo, cunoscut prin Incredibilul Hulk din saga Marvel, confirmat în The Kids Are All Right (2010) şi exploatat aici în profunzimile unui rol dublu, impresionant încarnat şi diferenţiat, ca doi fraţi gemeni, Thomas, un schizofrenic, şi Dominick, alter-ego-ul său protector, dar autodistructiv. De-a lungul celor 6 episoade de câte o oră, Dominick devine un Hulk hiperrealist, strivit sub un domino al nefericirii. Pe lângă grija fratelui său, care îl pune în conflict cu autorităţile şi cu tatăl lor vitreg (John Procaccino), şi frustrarea de a nu-şi fi cunoscut niciodată tatăl adevărat, Dominick a rămas secătuit, după un tragic divorţ, de orice urmă de libido faţă de actuala lui prietenă (Imogen Poots) şi ajunge să vadă în jur numai moarte. Însă Dominick nu e omul resemnării, ci un demolator al destinului, care, în plină cerbicie, luptă până la înfăptuirea lui. Adaptat după romanul bestseller, de 900 de pagini, al lui Wally Lamb, O parte din adevăr urmăreşte firul roşu al restriştei unei familii şi ne arată, fără pudoare afectivă, gentrificarea răului în sânul unei societăţi auto-colonizatoare.

Dominick şi Thomas s-au născut de revelion, la 6 minute distanţă unul de altul, dar în ani diferiţi. Mama lor de sânge sicilian (încă un rol al asperităţii feminine, bine ţinut de Mellisa Leo) a păstrat neatinsă taina paternităţii, însă i-a oferit lui Dominick un manuscris în italiană al tatălui ei, document care dezgroapă călătoria bunicului, ironic denumit Tempesta, şi a fratelui său, crescuţi la umbra muntelui Etna, de unde plecaseră în căutarea unei vieţi mai bune către o Americă a înfloririi spinoase. „Dezrădăcinată şi resădită în pământ străin, bătrâna tulpină bătută de vijelie îşi scuturase jalnic cele din urmă frunze”, asemăna Mateiu Caragiale flora migratoare cu destinul unor astfel de pribegi.

Deşi tatăl lor vitreg şi i-a asumat pe gemeni drept propriii copii, a simţit mereu frustrarea mocnită de a avea o familie împrumutată, pe care a tratat-o în spirit abuziv milităresc, insistând ca firavul Thomas să nu devină o fetiţă. Dominick ni se confesează la rece căutând genealogia suferinţei din familie, regresând şi descurcând amintiri, precum recentul accident din toamna anului 1990, când fratele său a intrat într-o bibliotecă din Three Rivers, Connecticut, şi i s-a rugat lui Dumnezeu să îi accepte sacrificiul. Spre groaza cititorilor şi a unei clase de copii din preajmă, Thomas a ridicat ritualic tăişul unui cuţit, intonând rugăciunea şi golind sala de lectură în timp ce îşi amputa mâna ca un măcelar nepriceput. Schizofrenia paranoidă este cel mai întâlnit tip al acestei disfuncţii, bolnavul simţindu-se persecutat de către facţiuni maliţioase, de guvern şi servicii, care îl ameninţă prin tot soiul de atacuri psihotronice, pericole împotriva cărora n-ar rezista fără să posede adevărul absolut şi soluţia unică. Iar aici, Biblia vine ca o mănuşă. „Companiile petroliere... trăim un timp împrumutat, Dominick”, îi spunea fratelui său cu o zi în urmă, privind cu coada minţii la televizor, la discursurile teatrale ale lui George H. W. Bush din timpul războiului din Golf, consolidându-şi convingerea că, printr-un sacrificiu, Dumnezeu va lua în calcul cruţarea omenirii. În ultimii ani, Dominick învăţase pe de rost medicamentele şi dozajele fratelui său şi reuşise să-l stabilizeze într-un spital, la un doctor care să îi ştie istoricul medical. Însă sacrificiul din bibliotecă îl aduce pe Thomas într-un penitenciar de maximă securitate, unde fantasmele lui paranoice se confundă cu abuzurile reale. Ca strălucitorul personaj al lui Robert Pattinson din Good Time (2017), însă pe o suprafaţă narativă mai generoasă, fratele-daimon porneşte într-o înduioşătoare odisee a eliberării alter-ego-ului său trădat de cogniţie.

Mark Ruffalo pare aici singurul actor capabil să uşureze digestia acestei tragedii, la care se adaugă performanţele nutriţionale de Oscar. După ce a slăbit ca să filmeze în rolul cărnos al lui Dominick, el a luat o pauză de o lună, timp în care s-a îngrăşat 14 kg şi, împreună cu echipa, a revizitat toate locaţiile de filmare în pielea lui Thomas. Acum 20 de ani, dreptul de a adapta romanul în film fusese cumpărat pentru o primă tentativă, însă, între timp, expirase. Wally Lamb a considerat că o miniserie ar fi mai potrivită decât un lungmetraj pentru adaptarea stufoasei lui poveşti, avându-l în minte pe Mark Ruffalo pentru dublul rol al gemenilor, care la rândul lui l-a propus pe Derek Cianfrance ca regizor. Prin distribuţia bine aleasă, compusă din figuri autentice în diversitatea lor, precum şi prin rolul dublu interpretat de trei actori de vârste diferite, Bonnie Timmermann pare la fel de potrivită ca directoare de casting cum e Rosie O’Donnell în rolul unei asistente sociale din penitenciar, Lisa Sheffer, singura care îl mai poate domestici pe Dominick prin răbdare şi bunăvoinţă şi singura care îi poate sugera comportamentul de compromis în faţa monstrului birocratic. Tot ea îl trimite la terapeuta indiancă Patel (Archie Panjabi), căreia îi fusese însărcinat cazul lui Thomas. Ea se vede nevoită să aplice tactica ierarhiei salvării, conform căreia consilierea fratelui mai sănătos e mai importantă.

*

„– Crezi că toate aceste evenimente sunt cauzate de către un blestem?

– Da, de ce nu?

– Dominick, mie îmi pare că… ai încercat să îl protejezi pe fratele tău şi uite că s-a întâmplat un accident teribil.

– Un accident?

– Da, Dominick, un accident. Un accident care a fost complet în afara controlului tău.

– N-a fost în afara controlului meu.

– A fost în afara controlului tău. Nici măcar n-ai fost acolo.

– De ce e aşa de greu să prinzi conceptul? Păcatele tatălui trec la fiu. Crezi în karma, nu?

– Mhm.

– Şi prin ce e diferit de conceptul de karma?

– Pentru că... Dominick... pentru că uneori e mult mai uşor să ne uităm în afara noastră când căutăm explicaţii pentru durerea noastră, pentru eşecurile şi dezamăgirile noastre, mai degrabă decât să privim în noi şi să ne asumăm responsabilitate pentru acţiunile noastre.”

*

În discursul lui despre lumea interioară a traumei, psihologul Donald Kalsched aminteşte de o carte denumită God is a Trauma (/Dumnezeu e o traumă), al cărei autor, Greg Morgenson, sugerează că avem tendinţa să percepem evenimentele traumatice ca şi când ar fi divine şi că facem lucrul acesta fiindcă trauma este un eveniment a cărui durere copleşitoare nu poate fi simbolizată. Morgenson spune: „Tot ceea ce nu putem acomoda la nivel psihologic, îmblânzim prin răspunsuri religioase. Nu numai că Dumnezeu este incognoscibil şi inimaginabil; ne îndreptăm spre Dumnezeu cu cea mai mare sinceritate atunci când imaginaţia nu ne mai ajută... a sta în faţa unui eveniment pentru care nu avem metafore înseamnă a sta în tabernacolul Domnului”. Dacă e să ne luăm după cuvintele de mai sus, rostite de către terapeuta Patel, o tragedie fictivă riguros bricolată poate avea un efect paliativ, fiindcă ne e mai uşor să descărcăm lacrimi reţinute în faţa unei dureri străine, dar familiare. Aşadar, O parte din adevăr poate fi eliberarea de care avem nevoie într-o perioadă în care împărţim frăţeşte acelaşi colţ cu demonii.

© 2007 Revista Ramuri