Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Istoria apelor

        de Maja Lunde

(fragment)

Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

 

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale. S-a născut în 1975 şi a crescut la Oslo, unde locuieşte şi în prezent cu soţul ei şi cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura şi psihologia, apoi şi-a luat masteratul în media şi comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film şi pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Printre acestea se numără cele pentru filmul serial pentru copii Barnas supershow, pentru serialul dramatic Hiem (Acasă) şi serialul de comedie Side om side (Unul lângă altul). Din 2012 până în prezent i-au apărut zece cărţi pentru copii şi adolescenţi. Primul său roman pentru adulţi, Istoria albinelor (Bienes historie; Humanitas Fiction, 2019), care a propulsat-o pe scena literară internaţională într-un mod spectaculos, fiind tradus în treizeci şi cinci de ţări, a fost publicat în 2015 şi face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acţiunea distrugătoare a oamenilor. Romanul a primit mai multe premii literare, printre care prestigiosul Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) şi Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Cel de-al doilea roman din tetralogie, dedicat elementului definitoriu al vieţii – apa – se intitulează Istoria apelor (Blĺ), a apărut în 2017 şi este deja tradus în peste douăzeci şi cinci de ţări. Romanul, ale cărui personaje evoluează fie în fiordurile îngheţate ale Norvegiei de azi, fie într-o Europă a viitorului deşertificată, devastată de războaiele purtate pentru cea mai preţioasă resursă, va fi publicat de editura Humanitas Fiction în această toamnă.

 

Nici o adiere de vânt. Pornesc motorul, merg la viteză mică. Aud mai bine acum, stau în picioare, mă ridic pe vârfuri, dar nu văd prea multe.

Strâmtoarea avea doar 33,1 km în porţiunea cea mai îngustă, între Dover şi Calais. Franţa la babord, Anglia la tribord, stau aproape de coasta Angliei pentru a evita traficul cu feriboturi, am senzaţia că pământul se strânge în jurul meu, vântul se domoleşte, iar ceaţa se ridică dinspre Anglia, patria ceţii, desigur.

Anglia, Anglia, iată-te din nou, nu m-am întors niciodată la tine, am evitat ţara, mirosul de prăjeală, fumul de ţigară, gustul de cărămidă, privirea recepţionerului, şi nici n-o să mă întorc vreodată, nici măcar dacă aş căuta de un port de urgenţă; chiar şi atunci mai bine mă scufund.

Pe sub canal trece un tunel, este ceva inimaginabil, la fiecare oră, sute de oameni traversează Canalul în trenuri, pe sub mine, cu milioane de litri de apă deasupra capetelor lor. Câtă cutezanţă au cei care stau într-un tren în fiecare zi şi cu bună ştiinţă şi de voie bună se duc pe fundul mării, într-un loc strâmt şi mai adânc, cum nu mai există.

Ceaţa devine din ce în ce mai deasă, nori care iubesc pământul, aşa obişnuia să spună tata, lui îi plăcea ceaţa, dar ceaţa aici…şi acum… mă ridic, vizibilitatea a scăzut, marea se evaporă în faţa mea, în spatele meu, nu mai văd cerul.

Este întuneric, un întuneric bizar, cenuşiu, pornesc felinarele, dar nu mă ajută prea mult, o fac doar ca să ştiu că am făcut şi asta. Sun sirena de ceaţă, semnalul ei slăbuţ este înghiţit de aerul saturat de vapori, un semnal lung şi două scurte, unul lung şi două scurte.

Dar îmi cunosc poziţia, am busola, doar că trebuie să-mi urmez cursul, să las cornul de ceaţă să sune, şi voi fi în siguranţă. Mă agăţ de eche, încheieturile mâinilor mi s-au făcut albe, am privirea fixată pe acul busolei, toate sunetele au dispărut, de parcă ar fi dispărut într-un vortex, sau în spaţiul cosmic, umiditatea aerului împiedică propagarea undelor sonore, eu încerc din nou să acţionez cornul de ceaţă, dar sunetul este atât de slab, încât aproape că nu se aude.

Eu continuu, merg pe acelaşi curs, menţin viteza redusă la trei noduri, la această viteză va dura câteva ore să trec de Dover, dar nu îndrăznesc să cresc viteza.

Şi atunci am auzit! Motorul unei alte bărci… nu, nu al unei bărci… ci motorul uriaş al unei nave.

Mă răsucesc.

De unde se aude?

Nu văd decât acelaşi perete cenuşiu în toate părţile.

Nava se apropie, sunetul creşte, dar de unde vine? Opresc motorul, stau încordată, aud foşnetul gecii mele în timp ce mă mişc, ţesătura jachetei care foşneşte, iar vaporul, vaporul, care nu există încă, decât sub forma unui duduit puternic şi înfundat, care treptat şi neînduplecat creşte în intensitate.

Mă răsucesc, sunetul vine de la tribord. Îmi întorc capul înspre babord, dar nici de acolo nu vine. Auz blestemat! La urechea dreaptă auzul este mai slab decât la cea stângă, am stat prea aproape de un megafon odată, sau de polizorul acela unghiular în Alta, o altă pierdere, când au petrecut o zi tăindu-ne lanţurile, am crezut că vom câştiga, şi într-o singură zi ne-au desprins; dar acum nu mai am nevoie de auz, pentru că acum văd nava care se ridică precum o umbră uriaşă, cenuşie, ca un munte, chiar în faţa mea.

Se îndreaptă fix înspre mine, dinspre babord.

Acţionez cornul meu de ceaţă, una lungă, două scurte, de mai multe ori, dar semnalele mele sunt acoperite de zgomotul motorului navei uriaşe, care nu m-a văzut şi-şi vede de drum, chiar dacă el trebuie să mă ocolească pentru că vine dinspre babord. Trag cârma într-o parte, pornesc motorul la maximum şi…

Nu au rămas decât câţiva metri între mine şi navă, aproape că văd petele de rugină de pe pereţii vaporului şi sudurile din structura de oţel.

Probabil că nu m-a văzut căpitanul, de acolo de sus de pe puntea de navigaţie, şi el nu ştie, nu va şti niciodată, că azi aproape a omorât un marinar de şaizeci şi şapte de ani din Norvegia.

Dar acum nava dispare încet în spatele meu şi mi se pare că ar străluci, sau poate că în faţa ochilor îmi joacă luminiţe albe, pentru că acum îmi amintesc în sfârşit să răsuflu.

Şi râd, râd cu voce tare, cuprinsă de un sentimente de uşurare.

Râsul te poartă, chiar şi prin ceaţă, te poartă şi persistă.

Sunt de neoprit! mă gândesc.

Sunt, şi am fost mereu de neoprit. De nestăvilit.

Mai ales în lupta pentru Eidesdalen, bolnavă de furie şi cu copilul care creştea în mine. Îmi amintesc cum furia creştea odată cu copilul, îmi amintesc cum ardea şi mă încălzea şi se făcea tot mai puternic pe zi ce trecea.

Eram de nestăvilit, dar nu eram fericită. Există oameni care îşi trăiesc întreaga viaţă cu o lumină în ochi, se mişcă calm, se plimbă în siguranţă prin lume, au capacitatea de a se bucura de un prânz bun, de o seară petrecută într-o companie bună, de o plimbare în pădure cu oameni dragi lor, şi care acumulează astfel de experienţe, le poartă în suflet, şi revin la ele atunci când viaţa îi pune la încercare, şi atunci se agaţă de ele, se folosesc de ele şi se încălzesc la căldura emanată de ele. Cred că această abilitate trebuie să fie înnăscută, genetică, aşa cum este talentul pentru cifre sau pentru cuvinte.

Dar am fost fericită acolo, îmi amintesc că am fost fericită. Tabăra a fost ridicată la punctul terminus al drumului de construcţie, pe muntele înalt, la o altitudine de 1100 de metri deasupra nivelului mării, unde era planificat să fie construit noul baraj. Acolo nu urma să fie nici un baraj, nici un tunel, nici o ţeavă care să ducă la centrala electrică, aşa credeam noi, pentru că în fiecare zi tot mai mulţi demonstranţi ni se alăturau, şi în curând am fost mai mulţi de cinci sute. Majoritatea erau tineri, inclusiv nişte copii ni s-au alăturat, pentru că era vară şi copiii se plimbau de parcă ar fi mers într-o drumeţie obişnuită.

Corturile, toate corturile de munte joase construite pentru condiţii de genul acesta, se aflau împrăştiate pe o porţiune întinsă şi stâncoasă. Vremea era necruţătoare acolo sus, la o altitudine atât de mare deasupra nivelului mării şi ploua adesea, deoarece ne aflam într-o zonă în care norii dinspre mare se dezintegrau la întâlnirea cu munţii. Puţin ne păsa. Zilele erau lungi, luminoase şi noi împărţeam totul, poveştile, mâncarea, cafeaua, ţigările şi dedicarea. Obişnuiam să ne strângem seara în jurul unui foc mare, umpleam liniştea munţilor cu cântări şi citirea scrisorilor şi a articolelor din ziar. Citeam tot ce ne venea la mână, tot ceea ce scria despre noi. În fiecare zi primeam declaraţii de susţinere, fie sub formă de scrisori, ziare şi mâncare, care ne erau aruncate dintr-un mic avion. Toate acele lucruri reprezentau semnale care ne dădeau de veste că ne-am făcut remarcaţi, că participam la un moment istoric, pentru că niciodată lupta norvegiană pentru mediu nu a mai atins nivelul unei astfel de demonstraţii.

Şi ce era şi mai important: protestele noastre au avut ecou şi în afara graniţelor ţării, deoarece şi ziarele suedeze şi daneze, chiar şi cele germane au scris despre acţiunea noastră la scurt timp după aceea.

Niciodată nicăieri nu m-am simţit ca acasă, aşa cum m-am simţit acolo sus, şi speram ca asta să dureze o eternitate. Dar amintirile mele nu s-au transformat în experienţe la lumina cărora să mă pot încălzi, pentru că toate au luat sfârşit în curând, împreună cu tot restul vieţii mele, aşa cum o ştiam eu.

Începutul sfârşitului a fost poate în dimineaţa aceea când a venit şeriful din Ringfjord. Fusese angajat în urmă cu vreo doi ani, nici Magnus şi nici eu nu-l cunoşteam pe acest tinerel cu dialect din Stavanger. A venit însoţit de trei bărbaţi şi un megafon, prin care şi-a bâlbâit discursul pregătit dinainte. Ne ruga să plecăm, vorbea sincer, fără furie, a pomenit Codul Penal, pe care îl încălcaserăm cu toţii şi eram în pericol să fim pedepsiţi cu amenzi, sau chiar cu închisoarea.

— Vi se cere să părăsiţi locul imediat, pentru ca lucrările să poată continua.

L-am strâns de mână pe Magnus.

— N-ai să vezi! am spus eu cu voce şoptită, pentru el şi pentru mine.

Căci noi am rămas locului, evident că am rămas acolo, urma să zăcem acolo până când ne vor îndepărta.

Dar şeriful a continuat:

— Ne-aţi comunicat ce aţi avut de comunicat, aţi obţinut ceea ce aţi dorit să obţineţi.

— Ce limbaj! am pufnit eu.

— Credeam că îţi place atunci când oamenii se exprimă corect, mi-a spus Magnus.

Tata a făcut un pas înainte şi i-a zâmbit şerifului.

— Înţelegem că te afli aici pentru că nu ai de ales, a spus el. Dar tu nu reprezinţi decât Ringfjord-ul… Nu-l văd pe şeriful din Eidesdalen aici…

— Nici eu nu văd mulţi locuitori din Eidesdalen, i-a retezat-o el.

— Au ferme de care trebuie să se îngrijească, a răspuns tata. Noi nu ne aflăm aici doar pentru ei. Suntem aici pentru natură, pentru mierlele de râu şi pentru midiile de apă dulce.

Şeriful a rămas locului, ezitând, cei trei poliţişti erau postaţi în spatele lui ca să-l apere, şi nimeni nu ştia ce să facă cu mâinile. Noi eram cinci sute, ei erau patru.

— Cred că am spus tot ce am avut de zis, a spus şeriful şi a făcut un pas înapoi.

— Şi v-am auzit, dar nu ne vom supune, a spus tata.

— Nu pot decât să sper că totul se va rezolva paşnic, a spus şeriful.

— Suntem adepţii protestelor paşnice, a spus tata.

— Dacă într-adevăr vorbiţi serios, ar trebui să le transmiteţi avertismentul meu celor din tabără.

Avea un aer neajutorat, acum că nu mai avea o foaie de pe care să citească.

— Bietul om, a şoptit Magnus.

— Nimeni nu-l obligă, i-am spus eu.

— Asta-i munca lui, a spus Magnus

— Bine atunci, a spus şeriful cu voce tare. Ne vedem în curând.

— Ştii unde să ne găseşti, i-a spus tata.

Şeriful le-a făcut un semn poliţiştilor şi s-au retras.

Cu toţii ne-am înveselit când au pornit maşina şi au plecat.

— Unu-zero pentru noi, a spus tata.

Fără să spună nimic, Magnus, s-a întors la cort şi m-am grăbit să-l prind din urmă.

Începuse să plouă mărunt.

— Ţi-e foame? l-am întrebat.

El a ridicat din umeri.

Am găsit aragazul de camping, l-am luat afară cu mine, brusc am simţit cât de frig îmi era, îmi tremurau mâinile atunci când am vrut să torn spirt în rezervor, flaconul era deja gol pe jumătate, trebuia să mergem dimineaţa să mai aducem.

Am scos o cutie cu tocană şi am început să o încălzesc direct deasupra flăcărilor. De fapt, nu prea îmi plăcea mirosul mâncării de la cutie, toate conservele aveau un gust aparte, de parcă mai întâi şi mai întâi miroseau a conservă. Acum începeau să se ridice aburii din tocana vâscoasă şi mi-au pătruns în nas. Această dietă îmi sporea greţurile şi poate că nu era sănătoasă pentru bebeluş.

Magnus stătea la uşa cortului. În spatele lui, cortul stătea într-o parte, faţa de masă atârna printre beţe, şi nu părea să fi fost prins cum trebuie, iar el doar stătea acolo, ca un bolovan, chiar dacă farfuriile grosiere din aluminiu din care urma să mâncăm erau în continuare murdare.

— N-ai de gând să le speli? i-am aruncat farfuriile.

— Nu trebuie să strigi.

— Dar le poţi spăla?

— Signe, ştii că mai devreme sau mai târziu va trebui să plecăm.

Nu i-am răspuns, am continuat să amestec în cutie, tocăniţa era pe punctul de a se arde, aluminiul cutiei era prea subţire.

— Nu putem să plecăm pur şi simplu? m-a întrebat el. Acum.

— Mâncarea este gata. Trebuie să speli farfuriile, i-am spus eu.

— Signe?

— Vezi că arde.

— N-ai putea măcar să cobori şi să vorbeşti cu Iris? a insistat Magnus.

— Ce?

Iarăşi se referea la ea cu numele mic, Iris.

— Îi pare foarte rău, Signe.

— Ai vorbit cu ea?

— Te rog frumos… nu putem să purtăm o conversaţie?

Să purtăm o conversaţie?

— Nu! i-am spus eu.

— Am fost acolo ieri, a spus el.

— Când anume?

— Seara.

Nici măcar nu observasem că fusese plecat.

— Îi pare rău că tu … Că voi … Luaţi lucrurile atât de personal.

— De parcă lucrurile astea ar putea fi luate şi altfel decât personal.

— Totuşi, e mama ta.

— Tu nu iei lucrurile personal? Este familia ta. Valea ta.

— Încerc să separ lucrurile personale de chestiunea asta.

Nu m-am putut abţine să nu râd, şi am pufnit în râs.

— Nu înţeleg cum vrei tu să tratăm lucrurile astea. Dacă nu personal, atunci cum?

— Cei care vin din Oslo, din Bergen, a dat el din cap înspre focul de tabără. Probabil că ei au înţeles. Ei au venit ca să apere cauza noastră.

— Nu! i-am spus eu. Tu eşti cel care n-a înţeles. Şi ei o iau personal, este şi cascada lor, şi apa lor, şi valea lor, chiar dacă nu sunt localnici.

A rămas nemişcat un pic, parcă ar fi fost prins de o lentoare apoi şi-a întins braţele către mine, zâmbind şăgalnic.

— Uneori, nu înţeleg cum te poţi implica atât de tare, Signe.

— Cum de mă pot implica? Dar mai este şi altă cale?

Când s-a lăsat seara, m-am vârât în sacul de dormit ca de obicei, dar nu puteam să adorm, pentru că eram atât de umed şi de lipicios, încât nu conta cât de strâns mă înveleam în sac. Simţeam că nu pot scăpa de pânza de cort, care mereu mi se părea prea aproape de faţă. Simţeam în gură gustul de ars al tocăniţei din conservă şi mirosul de alcool, şi dintr-o dată mi s-a făcut atât de silă de toate, şi de ploaia care cădea în averse, de umezeala care pătrundea peste tot, dar tot nu-i puteam împărtăşi asta lui Magnus, care dormea cu spatele la mine. Asta ar fi însemnat să îi dau dreptate.

© 2007 Revista Ramuri