O carte din care nu o dată ne-am luat Digestivul cultural este aceea numită de autorul său, G. Săteanu, Figuri din Junimea. Deşi încercările critice din paginile sale sunt modeste, ea este valoroasă ca document de istorie literară din mai multe puncte de vedere. Surprinde, înainte de toate, patina spiritului junimist. Pe de altă parte, ea cultivă, poate neintenţionat, dar entuziasmant, subtila relaţie dintre cultură şi umor. Nu ştim, mai exact, când s-au petrecut atâtea rupturi între umorul gratuit şi literatură, dar îmi imaginez că într-un trecut, ideal ce-i drept, literatura încuraja râsul cel sănătos, nu numai râsul amar, ironia şi cinismul. Acum, ce-i drept, lui Săteanu nu i-a revenit decât să înregistreze, pentru că de atmosferă s-au ocupat eroii junimişti, care cultivau umorul aşa cum cultivau filosofia sau critica. Până la urmă, multe dintre rădăcini sunt cam aceleaşi. Pe autor l-a ajutat, în mod previzibil, mult şi Creangă. Redăm două momente de atmosferă, cu mucalitul povestitor, iubitor de pisici şi iubitor de farse, cum i-ar sta bine oricărui scriitor mare.

„Motanii lui Creangă

După plecarea lui Eminescu din Iaşi, Creangă legase prietenie cu mai toţi colaboratorii revistei Contemporane. Între aceştia se afla şi doctorul Ţuranovici, care mi-a istorisit reminiscenţele următoare:

Prietenii care ne adunam în cocioaba lui Creangă de pe Scăricică — (numele ulicioarei în care se află celebra bojdeucă) – îl găsiam vara în căsuţă. În mijlocul motanilor şi a pisicilor lui favorite.

Când intram în bordei, Creangă avea obiceiul să-şi adune familia:

— Mariţo, Frosino, Motane, Vulpoi.

Şi de sub pat, de sub masă ori scaune, de după sobă se iveau pisoii şi pisicile cari îndată săriau pe umerii şi pe capul lui Creangă care îi desmerda drăgăstos recomandându-i prietenilor noui veniţi în căsuţa lui.

Aveam printre noi un prieten «doctorul M.», – cari a murit de curând, în timpul războiului – şi care imita de minune lătratul câinilor. Când coboram dela Ion Nădejde sau de la V. Morţun din Sărărie ne abăteam pe la «bojdeucă», îndemnat de Ed. Gruber, doctorul M., de la gard, începea să latre, stârnind motănimea lui Creangă care făcea mare haz.

A trăit bietul Creangă ca şi Sărmanul Dionis, cu motanii...”

Cea de-a doua anecdotă relevă, încă o dată, cât de destinsă era atmosfera la Junimea chiar şi după intrarea principalilor săi membri în politică. Victima lui Creangă este, de această dată, Vasile Pogor, el însuşi maestru de ceremonii în ritualurile comice puse la cale cu ocazia întâlnirilor.

„Mi-a mai istorisit răposatul doctor Ţurcanovici şi următoarea farsă de-a lui Creangă:

Regretatul Vasile Pogor pe care nimeni dintre junimiştii ieşeni nu-1 întrecea în ghiduşii şi în pozne, avea mare slăbiciune pentru Creangă care ştia să povestească multe anecdote picante, în stil ţărănesc. Creangă avea un dar deosebit de a fermeca prin graiul lui simplu dar plin de poezie.

Într-o zi Creangă stând de vorbă cu V. Pogor, din una în alta, ajung la următoarea prinsoare: că el, adică Creangă, îl va face pe Pogor să spargă perja (pruna) fără voia şi fără ştirea lui.

Pogor râdea dar nu ştia ce drăcovenie umbla prin capul lui Creangă. Acesta însă pândise momentul, care se ivi fericit într’o seară de toamnă, când Petre Carp era anunţat să vie la o şedinţă a Junimei.

Creangă în ziua aceea a cumpărat un testemel de perje pe care le-a luat cu el la Junimea.

Ca să le poată aranja pe scaune — în chip nevăzut — Creangă se înţelesese cu servitorii ca în odaia în care se ţineau şedinţele, ei să facă curăţenie în chiar seara întrunirei, astfel că cei prezenţi au fost poftiţi în camera de alăturda. Curând servitorii terminară de grijit, şi Creangă de aranjat prunele pe scaune. Scaunul lui Pogor eria garnisit cu o deoserbită atenţiune...

Invitaţii intrară în camera de şedinţă. Petre Carp îşi făcu şi el apariţia, având să facă o comunicare de ordin politic.

De odată Creangă se ridică din ungherul său şi ştiind că la Junimea anecdota primează, ceru voie asistenţei să spuie «Ce-a păţit popa dela Neamţ, în noaptea Sfântului Toma».

Pogor care avea pasiunea glumelor şi slăbiciune mare pentru picanteriile populare ale lui Creangă, ceru imediat ca Creangă să spuie păţania popei.

Şi Creangă, cu umorul lui neîntrecut, începu:

Era în noaptea Sfântului Toma. Popa de la Neamţ cetia la o lumânărică din biserică, din viaţa sfinţilor patriarhi, având pe dascăl lângă el.

Când Popa, în glasul lui nasal dar creştinesc, ajunse la pasagiul: «Avraam care a născut pe Iaaacooov, carele a născut pe Isaaaac...» deodată lumânărica se stinse şi sfinţia sa nu mai putea continua cu cetania din ceaslov.

Grăbit şi enervat şi destul de necăjit, sfinţia sa strigă repede către dascăl:

«— Dascăle, aprinde repede un chibrit ca să văd care... a mai născut şi pe Isac!»

În spaţiul punctual Creangă, cu umorul lui natural, şi ilariant, a întrebuinţat... o enervare clasică care a produs un râs omeric printre junimişti.

Pogor care de felul lui era neastâmpărat şi care la orice glumă se tăvălea de râs în locul în care se afla, la auzul acestui... intermezzo neaşteptat sărise de pe scaun ca un diavol.

De odată Creangă întrerupându-şi naraţiunea — care de altfel era terminată în mod tendenţios — se apropie de Pogor şi luându-l deoparte îi spuse încetişor:

— Coane Vasile ! Ţi-am făcut pozna. Ai spart perjele cu... şezutul, cum ne-a fost vorba.

Şi luîndu-1 pe Pogor încetinel îl duse la scaunul de pe care a sărit şi-1 făcu să vadă că din perjele pe care le-a aşezat cu atâta îngrijire, a făcut o adevărată chiseliţă (compot).

A fost în seara aceea un râs omeric la Junimea, iar a doua zi pozna lui Creangă a fost cunoscută în tot Iaşul.”

De la nivelul istoriei literare, astfel de întâmplări nu numai că ne confirmă caracterul lui Creangă, dar relevă şi faptul că relaţiile de putere nu se extinseseră şi asupra relaţiilor personale, că nu avuseseră loc acele transferuri de autoritate care ar fi putut să castreze spiritul ludic şi dialogul autentic dintre junimişti. Şedinţele aveau ceva sărbătoresc, fiind, poate chiar înainte de toate, un joc social, cu serioase angajamente culturale şi politice. Sigur, nu e cazul să mitologizăm, dar transpare o atmosferă care, cu siguranţă, a dezamorsat multe orgolii, încrâncenări şi dezacorduri.