Un vechi cunoscut de-ai mei mă întreba într-un e-mail recent dacă am citit versurile publicate într-o revistă din Transilvania, versuri care i se păreau nu doar contrafăcute, ci de-a dreptul însăilări sinistre. Am rămas pe gânduri, nu exagera, mai ales că şi eu mă revoltasem, la rândul meu, în mine însumi, dar fără s-o spun cuiva, citind nu numai paginile respective, ci şi grupajele de versuri ale altor autori de versuri plate, dar cu pretenţii de neomodernism, versuri prezente cam peste tot... Patru cavaleri ai Apocalipsului bântuie prin revistele noastre literare. Nu ne propun ei mare lucru stilistic, dimpotrivă, dar sunt de neoprit, expun în devălmăşie un fel de suprarealism rural-etnografic, pigmentat cu amintiri banale din copilărie. De fapt, un dicteu de cuvinte anodine care nu spun nimic, dar te plictisesc de moarte. De ce vor ei să fie cu orice preţ, chiar al ridicolului, poeţi? Nu le-ar sta mai bine tenismeni, bloggeri de succes, fotografi de artă, scrimeri, salvamontişti, piloţi de curse? Vă asigur că trăirea realităţii pentru ei ar fi mai palpitantă în aceste domenii, decât să mimeze iluminările poetice. Satisfacţiile sunt mai mari în sport, gloria mai sigură. Poezia lăsaţi-o celor disperaţi sau naivi, ea nu aduce nici fericire, nici notorietate! Studenţii de azi, nu numai de la Litere, dar şi de la Poli sau de la Ingineria sistemelor biotehnice o privesc cu complezenţă, e colega lor care nu agreează discoteca, doar biblioteca. Or, ei sunt convinşi că poţi scrie poezie fără a citi poezie, şi noi ştim scrie poezie şi chiar o publicăm, noi suntem altfel decât voi, mult mai deştepţi, bătrânilor poeţi!.
Zecile de pagini cu versuri calpe, din aproape toate revistele României, îi alungă, astfel, pe puţinii cititori rămaşi. Bunăvoinţa vinovată a redactorilor, care, treptat, cedează sub insistenţa diletanţilor trece, de multe ori, drept probă de democraţie literară. Cedarea marginilor bunului-gust sub mareea poluantă a diletanţilor, petrol pe plajele curate, proliferarea florei dezagreabile a non-valorii fac un uriaş deserviciu literaturii recunoscute drept valoroase, credibile. Suntem, nu mă absolv nici pe mine, responsabili, cei care lucrăm la revistele literare, de îndepărtarea cititorilor publicând însăilările unor pseudo-scriitori. Acceptându-i în paginile revistelor, unde au strălucit nume ilustre, pe aceşti sferto-scriitori, introducem dezagregarea, nu noutatea, arbitrariul estetic, nu înnoirea stilistică, prostul-gust, nu originalitatea. Dacă te bucuri când descoperi un poet adevărat printre sute de ambiţioşi fără har, dacă ai vrea să-l sprijini pe cel care merită, ai parte de reproşul celor netalentaţi, care se cred discriminaţi. N-ai sita valorică sau, dacă o ai, nu o aplici, hotărât, te compromiţi literar ca publicaţie literară. Este destul de greu să-i spui direct omului care scrie, de obicei un ins autist, egotist şi nombrilist, că de fapt el trăieşte inautentic, că nu are nimic de-a face cu poezia, că ea îi va aduce până la urmă numai deziluzii şi chiar necazuri. Deziluzii în final, pentru că-i întreţine un soi de bovarism, de autoflatare, un statut pe care nu toţi sunt dispuşi să i-l recunoască.
Intervin apoi complicate relaţii de prietenie generaţionistă, de rudenie, de prietenie propriu-zisă, când accepţi, depăşit, publicarea unor versuri fără intensitate şi spori lirici personali, fără memorie, nici măcar una culturală. Intră în joc, alteori, prestigiul câştigat de un intelectual în alt domeniu decât cel umanist, când laşi jos garda valorică, versurile lui îţi rănesc, prin defazarea lor estetică, retina, auzul, dar cedezi. Cu cât va fi un autor mai nesigur pe el, cu atât va fi mai dornic să se scrie despre el orice, numai să existe literar. Grafomania este faza a doua a nesiguranţei de sine, unită cu un mecanism de autopromovare, care, declanşat cu bune intenţii, merge în gol, de la un punct. Nu este vorba să normezi cantitatea sau ritmul unui scriitor, dar hărnicia nu e tot una cu inspiraţia. Tot aşa cum oamenii care nu au nimic de spus încep să vorbească la nesfârşit. Acestea nu sunt situaţii în care cantitatea se transformă în calitate, o spune tranşant scriitorul rus Evgheni Vodolazkin în excelentul interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu, publicat în România literară, nr. 31, a.c. Ce simplu şi direct formulat, aşa, direct, ar trebui să-i descurajăm şi noi pe cei care se află în treabă un specific românesc, după un critic binecunoscut, refuzându-i, deci, pe veleitari. Iar pe dragii noştri grafomani, pătrunşi de însemnătatea operei lor, nu avem cum să-i oprim din elanul lor, nu vor să ştie sau se prefac a nu vedea diferenţa dintre un vârf de floretă şi o lamă tocită de satâr.