Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cervantes cenzorul sau „operaţiunea cartea periculoasă”

        de Nicolae Prelipceanu

Dacă n-ar fi fost mişcarea asta împotriva cărţilor sau a filmelor considerate incorecte politic pentru simplul motiv că pe vremea când au fost concepute corectitudinea politică, fără a se numi astfel, era cu totul alta, poate că nu aş fi considerat în altă lumină decât până acum celebrul capitol din Don Quijote în care preotul şi bărbierul (intelectual şi ăsta, deh! Sau măcar ajutor de intelectual) epurează biblioteca lui Alonso Quijana, vinovată de a-l fi înnebunit pe acesta până a se crede el însuşi asemenea eroilor cărţilor despre cavaleri, ba chiar mai mult decât ei.

Înainte însă de a trece la subiect, să comparăm corectitudinea politică de azi cu corectitudinile religioase din toate timpurile, în virtutea cărora toţi cei care au altă credinţă (alt Dumnezeu) sunt pur şi simplu necredincioşi.

Revenind la Don Quijote, pe numele său iniţial şi adevărat Alonso Quijana, probabil ştie toată lumea că în urma unor ani lungi de lecturi ale cărţilor de cavalerie, cum se numeau cele despre isprăvile cavalerilor medievali, acesta ajunge să se creadă altcineva şi, din cauza asta, îmbracă o armură veche – ridicolă deja în vremea sa – şi încalecă un biet cal slăbănog, pornind în căutarea unor aventuri asemenea celor despre care citise în cărţi. Ideea e şi un fel de strămoaşă a unora (nu îndrăznesc să le spun idei!) mai contemporane, profesate mai ales de oameni fără multă ştiinţă de carte, conform cărora cititul ar tâmpi.

Mâncând o bătaie soră cu moartea încă de la prima sa ieşire pe teren, ca să zic aşa, din cauză că-şi cam bătuse el însuşi joc de nişte negustori, pe care-i lua drept alţii (pentru că el lua toată lumea drept alta, conformă cu unghiul din care se privea şi pe sine), este recuperat de un consătean al său, care-l descoperă căzut la sol şi nemaiputând să se ridice, şi este adus acasă, în satul său, din La Mancha, al cărui nume autorul nu doreşte să şi-l amintească, aşa cum ne spune în chiar prima frază a cărţii sale Miguel de Cervantes Saavedra. Odată ajuns aici şi culcat într-un pat de nepoata sa şi de menajera casei, acestea două îi convoacă pe intelectualii satului să li se plângă de cele întâmplate şi să-i roage să cureţe biblioteca hidalgoului de cărţile care l-au adus în acea stare de plâns. Ele ar cam vrea să o vadă dată focului toată, dar cei doi procedează la o selecţie, demnă de urmaşii lor necunoscuţi (nici lor şi nici urmaşilor) cenzori religioşi, mai târziu nazişti şi, în cele din urmă, comunişti. Iar acum, mă grăbesc s-o spun, anarhişti contemporani.

Li se pregăteşte cărţilor neconforme, periculoase, în curtea din spatele casei, un fel de rug fără lemne, căci cărţile ardeau şi atunci, ca şi mai târziu, singure, numai să se găsească cine să le dea foc. Cei doi, preotul şi bărbierul, consideră că nu e bine să le pună pur şi simplu pe foc pe toate, aşa că le iau la mână pe rând. Trec pe sub ochii lor:

Isprăvile lui Esplandían, fiul legitim al lui Amadís de Gaula, al patrulea volum al celor consacrate de Ordóńez de Monsalvo cavalerului Amadís de Gaula, care este aspru judecată şi trimisă ca „temelie rugului” din fundul curţii. Amadís de Grecia, o carte de prin 1530, de Feliciano de Silva, ia acelaşi drum. Urmează Povestea neînvinsului cavaler don Olivante de Laura, principe de Macedonia, care, prin faptele sale minunate, a ajuns domn al Constantinopolului, roman cavaleresc din 1564, de Antonio de Torquemada, Florismarte de Hircania de Melchior Ortega, cavaler de Úbeda, din 1553, Cronica viteazului şi puternicului cavaler Platir, fiul împăratului Primaleón, Valladolid, 1533, ambele luând aceeaşi cale.

Vine la rând Cronica lui Leporemo, numit Cavalerul Crucii, fiul împăratului Germaniei, editată la Valencia, în 1521, despre care preotul observă că, vorba ceea, „De dindărătul crucii se iţeşte Diavolul”, aşa că înţelegeţi încotro o aruncă menajera, cea care le-ar fi zvârlit cu bucurie pe toate, fără a li se mai cerceta titlurile şi autorii, cum mărturiseşte încă de la începutul operaţiunii „cartea periculoasă”.

În schimb, Oglinda cavaleriei, care are ca model poemul italianului Matteo Maria Boiardo, Orlando îndrăgostit, este trimisă, deocamdată, în aşteptare, într-o fântână secată, până la noi ordine, iar, în plus, i se adaugă şi nişte consideraţii acide la adresa autorului italian, dar şi cu privire la cel inspirat de acest poem, şi anume Ludovico Ariosto. Puţul secat să fie un strămoş îndepărtat şi necunoscut al celebrului Fond secret din bibliotecile din vremea comunismului victorios? Preotul este decis să trimită pe rug şi alte două cărţi, care deocamdată nu sunt găsite, dar, vorba lui, „trebuie să fie pe-aici”: Istoria isprăvilor şi faptelor neînvinsului cavaler Bernardo del Carpio, de Augustin Alonso, Toledo, 1585, şi Adevărata povestire a faimoasei bătălii de la Roncesvalles, cu moartea celor doisprezece pairi ai Franţei, de Francisco Garrido de Villena, Toledo, 1583.

Cartea faimosului cavaler Palmerín de Oliva a apărut în trei variante, una în 1511 la Salamanca, alta în 1526 la Veneţia şi, în fine, a treia la Toledo, în 1580. Una dintre acestea se găsea în biblioteca lui Alonso Quijana. Oricare ar fi, ea este destinată, repede-repede, focului. În schimb, următorul Palmerín, Cartea prea viteazului Palmerín de Inglaterra, atribuită portughezului Francisco Moraes Cabral, se bucură de aprecieri superlative şi, fireşte, scapă de pedeapsă, împreună cu Amadís de Gaula. Iar „faimoasa poveste a lui don Belianís” scapă şi ea de flăcări, ba mai mult, îi este încredinţată bărbierului, să o ţină la el acasă, dar să nu lase pe nimeni s-o citească. (Cam cum era Fondul secret la bibliotecile din anii socialismului victorios.)

De-aici încolo, cărţile sunt luate en gros, spre bucuria menajerei, care poate să-şi satisfacă astfel plăcerea de a le vedea, dacă nu chiar pe toate, măcar pe majoritatea, arzând. Mai scapă una care-i cade menajerei grăbite din mână, şi anume Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb, tipărită în 1490 în catalană, şi cu care preotul, mărturiseşte, s-a desfătat. I-o încredinţează, spre lectură, bărbierului.

Aflaţi în faţa unei grămezi de cărţi mai mici, bărbierul întreabă ce să facă cu ele, iar preotul crede că sunt cărţi de poezii, care nu fac rău. Dar nepoata crede, dimpotrivă, că poezia e o boală de nelecuit şi, pe deasupra, şi molipsitoare. Temându-se, fireşte, să nu fie contaminat de ea şi unchiul său, care, în acest timp, zăcea în patul lui.

Prima pe care o văzură fu Diana lui Montemayor, din care deciseră că trebuie scoase, totuşi, versurile în metru italian (heptasilabe şi endecasilabe) şi păstrată partea de proză.

O altă Diană, Segunda del Salmantino, apărută la Alcalá în 1564, avându-l autor pe Alonso Perez, un medic din Salamanca, ia calea rugului, în schimb Diana enamorada, de Gaspar Gil Polo, este cruţată. Cele zece cărţi despre norocul în amor, de italianul din Sardinia, Lo Rasso, publicată la Barcelona, în 1573, l-a(u) delectat pe preot cândva, aşa că nu numai că o salvează, dar şi-o rezervă sieşi. Ce gusturi libere avea preotul din satul lui Don Quijote!

Iau calea curţii din spate şi: Păstorul din Iberia, de Bernardo de la Vega, Sevilla, 1591, Nimfele din Henares de Bernardo Gonzáles de Bobadilla, Alcalá, 1587, şi Leacul geloziei, de Bartolomé López de Enciso, Madrid, 1586, dar este păstrat Păstorul Filidei de Luis Gálves de Montalvo, Madrid, 1582.

Din prietenie cu autorul cărţii următoare, Tezaur de felurite stihuiri, cât şi pentru câteva mici merite, această carte („cărţoiul”, căci e groasă) scrisă de fratele carmelitan Pedro de Padilla din Linares şi tipărită la Madrid, în 1580, scapă de foc. Cam din aceleaşi motive scapă şi Canţonierul lui López Maldonaldo.

Cum Cervantes practică şi unele (post)modernităţi, apare şi „Galatea lui Miguel de Cervantes”, judecată cam aspru de preot, dar lăsând să se întrevadă o salvare a ei prin apariţia volumului doi, astfel încât este cruţată deocamdată şi i se încredinţează bărbierului spre păstrare.

Urmează câteva cărţi care sunt apreciate pozitiv de preot şi se salvează de la foc: Araucana de don Alonso de Ercilla, Austriada de Juan Rufo, El Monserrate de Cristobal de Virués, precum şi Lacrimile Angelicăi de Luis Barahona de Soto, tipărită în 1586 la Granada.

Luate la grămadă, ne informează autorul lui Don Quijote, nu au scăpat de foc şi trei cărţi care, dacă ar fi fost judecate, ar fi meritat salvarea, şi anume La Carolea de Jerónimo Sempere, tipărită în 1560 la Valencia, El Leon de Espańa de Juan Ochoa de la Salde, precum şi o altă carte despre Carol Quintul, Carol vestitul, de Luis Zapata, pe care Cervantes i-o atribuie lui Luis de Avilla.

După cum se vede, este vorba de un capitol aproape complet de istorie literară, anterior lui Cervantes, pe care acesta îl anulează fără regrete. Şi să mai zici că numai astăzi generaţiile noi nu le recunosc pe cele dinaintea lor!

Lista seamănă ca două picături de apă (mai multe, dacă preferaţi) cu cele din epoca cenzurii comuniste. De altfel, cortesurile chiar deciseseră ca unele dintre aceste cărţi să fie epurate.

Ca şi listele din istoria recentă, căci apăreau liste de câte ori tovarăşul dădea noi indicaţii, şi aceasta se referă la efectele asupra unui cititor, sigur, cu anumite considerente privitoare la calitatea scriiturii, dar şi ele aparţinând tot unui singur om, încă nu conducător, dar cu veleităţi.

O mare deosebire între judecătorii de-atunci şi marxist-leniniştii sau naziştii de mai târziu: cel puţin unul din completul de judecată alcătuit de Cervantes, preotul, era om învăţat, citise cărţile şi avea competenţa să facă aprecieri nu numai asupra influenţei lor – să zicem – ideologice – asupra cititorului, ci şi asupra valorii stilistice a lor.

Ce-i drept, cu competenţă sau nu, el, preotul, condamna la dispariţie o seamă de opere, judecate nu în cadrul timpului când fuseseră scrise, ci prin prisma concepţiei momentului. Cam cum fac astăzi cei care castrează filme, cărţi, sculpturi şi, desigur, mâine-poimâine, o întreagă cultură. Cu istoria ei cu tot.

Şi, colac peste pupăză, în ultimul moment, aflu că şi statuia lui Cervantes din San Francisco a fost mânjită cu roşu, în fond, culoarea care-i cam dă de gol pe mânjitori.

© 2007 Revista Ramuri