Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Bucăţi de vieţi din comunism

        de Mihai Ghiţulescu

Una dintre cele mai puţin deştepte chestii din viaţă mi se pare să faci pe deşteptul în ceea ce priveşte viaţa. Ca să nu se supere pe mine cei care se simt, aş face şi eu un pic, dar nu prea ştiu cum. Cred că e suficient că am folosit deja de două ori şi cuvântul şi îl voi mai folosi. Îi apreciez pe cei care se mulţumesc să povestească de-ale vieţii, lăsându-te să bagi ceva la cap, dacă vrei şi poţi, iar dacă nu, măcar să rămâi cu un timp pierdut agreabil. N-are rost să încerci să îi livrezi altuia concluzii, morale, reguli, căci vieţile nu sunt toate la fel. Dincolo de condiţionările obiective, viaţa e cum şi-o simte fiecare. Şi uite că am reuşit să fac pe deşteptul...

Din câte mi-au trecut pe sub ochi în ultimele luni, mi-a rămas gândul la trei cărţi, din două motive. Mai întâi, pentru că spun poveşti de viaţă de dinainte de 1990. Am mereu impresia că istoria şi viaţa sunt într-o legătură foarte complicată. În ceea ce priveşte epocile mai vechi, nu ne facem prea mari probleme şi aranjăm satisfăcător lucrurile prin cercetări şi speculaţii, producând varii istorii nişate. Când ajungem la „istoria recent㔠– comunismul, deocamdată, căci postcomunismul abia începe să fie tratat ca istorie – e greu de tot: istoria se conturează în timp ce viaţa trece şi suprapunerea generează disonanţe. Încerc să mi le oblojesc ingurgitând cât mai multe poveşti din vremurile pe care le-am trăit doar puţin, dar m-au ştanţat puternic. Mai încerc să le livrez, procesând cât/ cum cred că e mai potrivit, celor născuţi la un deceniu şi mai bine de la schimbare, care cred că perioada dinainte (le) e doar istorie... Deci, cele trei cărţi îmi vor deveni „instrumente de lucru” la seminar. Apoi, e vorba de autori pe care îi asociez, în feluri diferite, cu tata. Prin „jocul repartizărilor” ar fi putut face naveta împreună. Oricum, poveştile li se apropie de multe ori; câteodată, şi unghiurile. Pe toţi trei îi ţinea de remarcaţi: „Băi, sunt oameni care se vede că au ceva în cap!”. „Ceva” însemna cu totul altceva decât credea că are în cap majoritatea oamenilor, inclusiv eu, uneori. Pe cei mai mulţi îi expedia din memorie printr-o etichetă reductivă, o grimasă şi un mormăit. Pe Stelian Tănase îl vedea, în ultimii ani, ca pe o dovadă vie că pe vremea lor se făcea carte şi zicea: „Nean-tu Stelică ăsta se prosteşte la televizor, că el ştie multe...”. Despre Radu Paraschivescu mi-a zis, într-o seară, acum câţiva ani: „E un flăcău mai răsărit printre fotbaliatorii ăştia. Cică că e scriitor...”. Ştiind cât îl impresionează cei care vorbesc fluent engleză şi/ sau scriu coduri de programare, i-am arătat cine a tradus Diplomaţia lui Kissinger. Pe Ioan T. Morar îl ştia de la Divertis: „La ăsta cu ochelari, dacă eşti mai prost, nu te prinzi că face mişto...”. Târziu a aflat că scrie şi cărţi. Mereu zicea „O să mă uit şi eu ce scriu ăştia...”, dar, evident, n-o făcea. N-am mai apucat să-i spun eu ce scriu „ăştia”, şi pentru a-l distra, şi pentru a-i observa reacţiile şi a-i porni poveştile. Mă simţeam un pic aiurea când îi luam interviuri mascate, dar îmi trecea repede.

Deşi, în ansamblu, oamenii s-au confruntat cu aceleaşi probleme, naraţiunile sunt diferite, pentru că ei le-au rezistat în moduri diferit. Da, au rezistat, fără a conota excesiv termenul, cum s-a întâmplat în ultimele trei decenii. Nu s-au opus – oricum, nu în mod periculos – regimului, dar nici nu s-au lăsat striviţi de el, transformaţi complet în „oameni noi”...

În cazul lui Stelian Tănase, chiar din titlu se vede că autorul se simte marcat de ceea ce a trăit în primele aproape patru decenii din viaţă. Toţi sunt, dar mulţi pot să lase cumva în spate urmele. Aici, se potrivesc parcă vorbele pe care i le-a spus, demult, fiind vorba de un roman, Nicu Steinhardt: „Grea carte ai scris, frate Steliane...” (p. 224). Grea, chiar dureroasă, pentru că omul pare să fi dus o luptă crâncenă pentru a răzbate prin vremuri. A pornit dintr-un Obor încă nedesprins de interbelic, faţă de care tot restul drumului pare cenuşiu. Nu negru! Tânărul Stelian Tănase a cunoscut şi bucuriile tinereţii (muzică, fete, filme, cărţi), dar toate apar cumva umbrite de epocă. Până la un punct, a fost viaţa unui om din mulţime, ajuns să stea într-un bloc comunist şi să facă zilnic naveta într-un sat din Bărăgan. Pe la treizeci de ani însă lucrurile s-au schimbat, din cauza dorinţei de a fi scriitor. Nesocotirea sfatului tatălui său, „Vezi, ţi-am zis, bagă-ţi minţile în cap! Dai cu treanca-fleanca pe unde te duci!” (p. 184) – până la urmă, sfatul comun al epocii –, l-a dus şi într-o zonă cumva privilegiată (mediul literar), dar şi în raza de acţiune maximă a regimului. Numeroasele inserturi de istorie mare, prezentând evenimente politice interne şi internaţionale, pe care istoricul/ politologul de mai târziu nu şi le-a putut reprima, sporesc senzaţia de apăsare asupra omului trăitor în comunism. Sunt episoade la care am simţit un „puternic impact emoţional”, deşi cred că sunt dintre aceia care ar fi străbătut epoca mai degrabă asemenea autorilor de care voi vorbi în continuare.

Cu Radu Paraschivescu, am trecut de la încruntare la un zâmbet uşor trist. Câteodată, am şi râs, reţinut. Aici e şi un abuz din partea mea. Cartea nu e despre viaţa în comunism, ci despre regretatul tată al autorului. E, după cum ni se spune în „Lămurire”, o „reverenţă postum㔠(p. 7). Dar comunismul, cu toate ale lui, e în fundal. Pentru că sunt „obsedat”, l-am văzut tot timpul, sunt însă convins că un cititor mai „degajat” l-ar fi ignorat, pe multe pagini. Dacă în celelalte două cărţi istoria e bine vârâtă în biografie, aici e trimisă în decor, în tribune, să fac㠄trotuarul pe străzi” (pp. 53-54). „Registrul optim al cărţii e cordialitatea”, spune pe bună dreptate autorul, dar cred că el nu ar fi fost posibil dac㠄registrul optim” al vieţii nu ar fi fost cordialitatea. Or, acesta nu putea exista dacă nu era construit cu migală. E evident că pe bătrânul domn îl enervau multe lucruri din jur şi, speculez, pentru a putea rezista, şi-a creat un univers protector. Nu putea fi autarhic, dar era ceva. Poate – scuzaţi îndrăzneala – e varianta pe care au mers cei mai mulţi dintre cei care au încercat s㠄reziste”. Nu ştiu câţi au reuşit, că nu era deloc uşor să te ţii la „porcii ăştia”. În rest, şi aici îndemnul: „Ai grijă, Răducane, şi nu bate toba în clasă. Nu te-apuca să spui mai departe ce-ţi spun eu. Nu ştii cine te ascultă şi pe unde împrăştie vorba” (p. 55).

Cu Ioan T. Morar, trecem în registru comic de-a binelea şi istoria este pe deplin asumată, doar că nu e livrată cum o fac istoricii, ci topită în bucăţi autobiografice. Autorul şi-a propus să prezinte ceea ce destul de neinspirat, dar comercial, a numit fake news, de fapt toate câte se spuneau în epocă, fie că porneau de la aparatul de propagandă, fie erau reacţii de jos. Gama de subiecte e foarte variată: de la clanul Ceauşescu, trecând prin presă şi lumea literară şi ajungând la FC Scorniceşti, Cenaclul Flacăra, muncile agricole ale elevilor ş.a. Toate, după cum am zis, legate cumva de viaţa autorului. Aici găsim formulată explicit ideea micii „rezistenţe”. În scurta lămurire de la început, Ioan T. Morar spune: „Am supravieţuit alegându-mi în ce barcă să o fac. Mi-am ales prietenii alături de care să vâslesc”, „am ales să trăiesc cu o iluzie a libertăţii personale, care mi-a făcut viaţa suportabilă”. Nu a fost chiar o iluzie. Din întâmplări, vedem că libertatea a fost uneori posibilă, cu mari riscuri, e adevărat. Dar mai e ceva care mi se pare important: „Am crezut mereu că există ceva mai bun decât ni se propune” (pp. 9-10). Dacă nu ţinem seama de această precizare, restul poveştilor n-au sens. Până la un punct, cu toate pornirile sale, şi Ioan T. Morar a fost un om din mulţime, un băiat care terminase facultatea la Timişoara şi ajunsese profesor la un liceu din Lugoj. Nu era chiar rău, în condiţiile epocii! Din nou, ambiţia de scriitor e cea care l-a scos din rândul lumii. Şi asta s-a întâmplat destul de devreme. Mi-a rămas în cap episodul în care, într-o altercaţie cu un prim-secretar, i-a zis printre altele: „Nu ştiu dacă ştiţi, dar mai scriu şi eu pe la nişte ziare...” (p. 77). Apoi, a vrut să scrie cât mai departe, a ajuns la Viaţa studenţească şi Amfiteatru, urmărind maximum de rezultat cu minimum de compromis. De câteva ori era să i se înfunde, cum a fost momentul în care a auzit: „Şi editorialul «Importanţa gândirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu în dezvoltarea învăţământului superior» îl scrie Morar” (p. 228). Nu ar fi fost un capăt de ţară, mulţi au scris şi s-a iertat/ uitat. Era, evident, o naivitate să creadă că semnarea unui astfel de text ar fi însemnat o „moarte literară”, că nu l-ar mai fi băgat în seamă confraţii de la Casa Scriitorilor, că istoria l-ar fi privit chiorâş. Se vede că, pe lângă scopul de a-şi asigura un loc cât mai comod în sistem, Ioan T. Morar l-a avut şi pe acela de a înţepa cât (se) putea sistemul, de a-l trage de tiv, de a-i desena mustăţi. Nu chiar moral, dar moral! Toate farsele, amuzante, benigne, riscante, par să-i fi creat omului senzaţia că nu e complet supus regimului. Pe bună dreptate! Mă abţin să povestesc din ele. Zice autorul „am scris ca să las o mărturie şi apoi să uit”, dar eu am senzaţia că şi în mărturie sunt ceva farse care mi-au scăpat...

© 2007 Revista Ramuri