Molimele au stimulat dintotdeauna pana sau condeiul scriitorilor. Ele au fost exploatate literar nu numai din punct de vedere realist-istoric, ci şi alegorico-simbolic, ca metafore extinse ale unor masive contaminări ideologice. La începutul pandemiei noului virus corona, au crescut vânzările unor titluri clasice precum Decameronul lui Boccaccio, Ciuma lui Camus, Jurnalul din anul ciumei al lui Defoe ori Dragostea în vremea holerei al lui Márquez. Cărţile de literatură nu sunt ghiduri practice de luptă cu boala, nici manuale de virologie, însă oamenii vor să cunoască experienţe similare din trecut, moduri de reacţie, mai ales psihologică, la crizele majore de sănătate publică. În fapt, cel mai important lucru pe care îl realizează literatura este, cum sublinia recent şi scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov, „să transforme cifrele în oameni, să le confere un chip şi o poveste” (v. https://www.dw.com/ro/transformarea-cifrelor-%C3%AEn-oameni-literatura-%C3%AEn-vremea-coronei/a-53165303).

Dintre autorii români care s-au grăbit să valorifice literar provocările aduse de COVID-19, prima este romanciera Florina Ilis. După perioada „închiderii” în case, ea iese în lume cu un volum de proză scurtă, Pandemia veselă şi tristă (Polirom, 2020), semnificativ diferit faţă de construcţiile sale romaneşti ample, multietajate şi complexe (realist-sociale, mitic-simbolice şi metatextual-livreşti). De dimensiuni reduse şi accesibil publicului larg, buchetul celor şase povestiri scrutează realist, cu accente comice şi dramatice, diverse probleme umane, în contextul epidemiologic actual. Pandemia reprezintă mai mult fundalul sau factorul care declanşează anumite revelaţii în existenţa unor oameni (obişnuiţi) şi mai puţin o temă în sine, dezvoltată din unghi ficţional. Din romanele Florinei Ilis migrează aici şi câteva obsesii tematice mai vechi, tratate acum sumar, fugitiv, de pildă, din Coborârea de pe cruce, reflecţia asupra menirii artei (religioase) (Judecata de Apoi), din Cruciada copiilor, reprezentarea hipertextuală a unei întâmplări prin polifonia virtuală, internautică (Minunata lume virtuală), din Cartea numerilor, raportul sau concurenţa dintre realitate şi imaginaţie (O iubesc!).

Prima povestire, O urăsc!, pare o transpunere ficţională a cunoscutei zicale Unde dai şi unde crapă. Un director de firmă riscă să fie amendat în starea de urgenţă decretată în ţara noastră timp de două luni, întrucât pleacă în fiecare week-end la serviciu, neputând suporta să stea acasă neîntrerupt mai mult de zece ore. Confesiunea spontană, o răbufnire emoţională necontrolată, în faţa unuia dintre agenţii de poliţie, cel mai vârstnic, îl salvează miraculos de sancţiune. La următoarea întâlnire cu echipajul ce asigura respectarea ordonanţelor militare, află că mărturisirea sa în privinţa căsniciei mortificate fusese declicul unei conştientizări transformate în act: poliţistul, confruntat cu o atmosferă similară în mariaj, divorţase de nevasta pe care n-o mai iubea. În O iubesc!, restricţiile şi izolarea muncii la domiciliu generează un soi de descoperire inversă. Un tânăr programator, fost absolvent al Facultăţii de Litere, cu aspiraţii (şi veleităţi, se va vedea) literare, timid şi bovaric, experimentează starea de îndrăgostire, din momentul în care nu-şi mai întâlneşte zilnic una dintre colege. Absenţa învârtoşează imaginaţia, fata banală se metamorfozează ca Cenuşăreasa din basme într-o mireasă atrăgătoare, însă revederea îl readuce cu picioarele pe pământ (cel puţin până pune capul pe pernă, unde reveria îşi poate face iar mendrele). Corona prezintă drama unei tinere bursiere întoarse din Japonia, care-şi contaminează familia, cu repercusiuni fatale pentru bunica sa. Din cauza imobilizării febrile în pat, va afla vestea dureroasă abia după înmormântare. Detaliu important: părinţii sunt medici infecţionişti, însă dorul anulase necesara vigilenţă/ distanţă fizică sanitară. Anul nipon îi acutizează Dorei, în lungul şi obositorul zbor spre casă, observaţiile asupra diferenţelor civilizaţionale, între discreţia/ politeţea japoneză şi volubilitatea intruzivă, deranjantă a pasagerului vecin, un „italian de Bistriţa”. În Judecata de Apoi, asistăm la un dialog polemic în care se înfruntă perspectiva artistului şi cea a omului bisericii, acesta din urmă pledând pentru „efectul transfigurator al artei pictorului”, pentru rolul educativ-moralizator. Preotul beţiv şi blând nu poate scăpa de un paradox: creştin fiind, ba chiar „păstorul” comunităţii, trebuie să dea exemplu, să-şi ierte de fiecare dată fiul vitezoman, încurajându-i, astfel, involuntar, viciul. Lipsit de atitudinea punitivă, el speră că o pildă zugrăvită în cadrul Judecăţii de Apoi (un băiat care cade cu maşina în focul Iadului) îl va ajuta să-şi salveze feciorul. Artistul vizual are, la rândul lui, o dilemă: până unde poate merge modernizarea în arta religioasă, fără a-i anula statutul? Cât poate inova pictorul de biserici respectând, în acelaşi timp, canoanele? Îl bântuie viziunea artistică a medicilor în costume albe de „cosmonauţi”, îngrijind bolnavii de COVID-19, şi meditează la arta care „trebuie să fie pe înţelesul oamenilor de azi”, pentru a-i mişca sufleteşte. (În paranteză fie spus, icoane cu medici, aureolaţi ca îngeri salvatori, s-au realizat deja, însă, la protestul Bisericii, au fost retrase de pe panourile stradale.) Pentru şoferul neprecaut, inevitabilul se va produce în final, iar concluzia rostită de pictor, pe un ton „plictisit”, ne reaminteşte statistica îngrijorătoare a accidentelor rutiere ori alte deficienţe (de educaţie, de infrastructură) cauzatoare de moarte: „Nu pandemia omoară România!”. O noapte de gardă mizează, ca şi precedentele povestiri, pe un deznodământ neaşteptat. O asistentă de la o maternitate suport SARS-CoV-2, pe fondul închipuirilor (verosimile, dar neprobate) augmentate de somnolenţă şi extenuare, schimbă bebeluşul mort al unei familii funcţionale cu pruncul vioi al unei adolescente: „Mama lui, o fată de şaisprezece ani, nu-i pusese nume, zicând că-l aşteaptă pe tatăl copilului să decidă. Dar trecuseră două zile de la naştere şi tatăl nu venise. E adevărat că pandemia dereglase oarecum lucrurile, dar Eli era convinsă că fata nici nu ştia cine era tatăl şi că nu va veni niciun tată ca să înregistreze copilul”. Intenţia salutară (faţă de posibilitatea abandonului ori a abuzării viitoare a copilului) scuză însă fapta ilegală a asistentei? Avem aici o problematică morală pe care naratorul o lasă la judecata cititorului, care nu are nici el certitudini, ci doar ipoteze şi bănuieli. Ultima povestire, mai experimentală, Minunata lume virtuală, prezintă babilonia reacţiilor internautice, de pe reţelele de socializare şi din mass-media, citite de un bărbat care află că soţia şi bebeluşul abia născut sunt pozitivi la testul PCR. Ştirile înregistrează şi happy-end-ul, vindecarea mamei şi a copilului, dar naraţiunea rizomatică este reprezentativă pentru inflaţia comunicării („strategice” sau publice) din vremea pandemiei.

Dincolo de situaţiile de viaţă specifice molimei zilelor noastre, Pandemia veselă şi tristă ne arată aspecte perene ale condiţiei umane, surprinse cu acuitatea simplităţii realiste, fără emfază şi fără digresiuni obositoare. Personajele, tipice (majoritatea) ori excepţionale (cazul asistentei medicale de la maternitate), sunt conturate parcimonios, dar esenţial. Societatea românească actuală şi, în general, lumea postmodernă a torentului informaţional, descrise succint, nu ocupă prim-planul povestirilor, însăşi pandemia fiind mai degrabă o hârtie de turnesol pentru comportamente, reacţii şi interogaţii universal valabile. Scris, probabil, într-un ritm alert, volumul de debut în proză scurtă al Florinei Ilis ar fi meritat o redactare mai atentă.