– Există acest impuls – şi trebuie să vă spun că el se manifestă inclusiv în spaţiul cultural românesc – de a compara orice roman al dumneavoastră cu Laur? E bine, e rău? E corect, e adecvat?

– Laur este, incontestabil, principala mea realizare, marele meu hit. De altfel, din punctul meu de vedere, nici nu este un roman obişnuit. Acest fapt, că e perceput ca fiind atât de puţin obişnuit, îi stabileşte locul pe care îl are şi în creaţia mea, şi în percepţiile cu privire la el pe care le au cititorii. Aş mai spune despre acest volum că este, pe de o parte, cel care mi-a adus o foarte mare popularitate şi, pe de altă parte, este ceva care nu mai poate fi repetat. Nu voi mai putea scrie niciodată o carte aşa cum este aceasta. Într-un fel, înţeleg această tentaţie de a compara orice fac eu cu Laur; dar ştiu şi că orice voi scrie, în orice stil, în orice cadenţă, despre orice tematică, niciodată nu va fi cum a fost cu Laur, niciodată nu va fi la acelaşi rang cu această carte. Şi mai este ceva, în legătură cu această carte: un al doilea Laur nu numai că nu mai sunt în stare să mai scriu, dar nici nu trebuie să mai scriu. Poţi veni în faţa oamenilor şi să aduci uimiri, să provoci magie cu un mare truc; dar acelaşi truc nu poate să fie repetat în fiecare zi.

– A existat, în biografia dumneavoastră, vreo altă carte pe care să o fi scris într-o stare asemănătoare sau comparabilă cu acea stare – despre care, cu doi ani în urmă noi am mai vorbit, o stare în care au fost şi mai multe rânduri de lacrimi... – în care aţi scris Laur?

– Chiar aşa, nu. Dar aceasta nu vrea deloc să însemne că aş fi fost mai puţin implicat în scrierea oricărui alt roman de-al meu. De fiecare dată când scriu o carte sunt cu totul acolo, stau foarte adânc în atmosfera acelei cărţi, sunt foarte implicat. Sunt foarte, foarte serios în raport cu ceea ce doresc să comunic cu o carte sau alta. Dacă este să dau exemplul romanului Brisbane – care este, de altfel, şi tradus în limba română –, este un roman care m-a solicitat aşa de mult încât am început chiar să şi fumez. Am ajuns să fumez tocmai pentru că, pe măsură ce scriam la această carte, am început să am o trăire empatică cu personajul principal al cărţii. Este de prisos să spun că acest personaj principal nu este identic cu persoana mea, dar nu este mai puţin adevărat că i-am furnizat multe dintre detaliile vieţii mele reale. Şi atunci, puţin, am început să fiu el – şi aşa am ajuns să şi fumez. Revin puţin la Laur şi vreau să adaug că nu aş mai putea să scriu un asemenea roman nu numai pentru că poetica aceea în care a fost scris este unică şi nu permite repetiţie; mai este în plus faţă de aceasta şi faptul că în roman este vorba despre cele sfinte. Chiar dacă sunt inventate... Să scrii despre toate acestea presupune o mobilizare înaltă a forţelor sufleteşti şi nu e deloc uşor, nici confortabil să scrii des despre astfel de lucruri. Trebuie să intri într-o stare anume de rezonanţă. Mai presus de toate acestea: nu poţi să devii sfânt chiar dacă scrii despre lucruri sfinte.

– Peste tot câte puţin...

– Poate. Dar e şi adevărat. Sunt, câte puţin, în toate personajele mele. Din punct de vedere strict biografic, probabil că în Brisbane, în construcţia personajului principal sunt implicat, personal, cel mai mult. Dar, să ne înţelegem, aceasta nu înseamnă că acel personaj este Evgheni Vodolazkin. El nu este identic cu mine. Să vă spun ceva: odată – nu numai odată, de fapt – am făcut un om de zăpadă. I-am pus pălăria mea, i-am pus haina mea. Pe dinafară, acel om de zăpadă semăna pe undeva cu mine; dar este cât se poate de clar – şi aşa a fost şi atunci – că acel om de zăpadă nu era persoana mea.

– Da. Am spus de mai multe ori aceasta, în legătură cu tinereţea mea...

– Şi tot atunci – am utilizat un interviu de acum patru sau cinci ani cu dumneavoastră – aţi menţionat că acum aveţi, mai ales, idealuri personale. De ce s-au schimbat lucrurile în ordinea priorităţilor dumneavoastră? Cum de s-au schimbat?

– Simt nevoia să întăresc tema pe care o subîntinde întrebarea dumneavoastră şi să adaug aceasta: cu cât avansez în vârstă, cu atât mai mult mi se întăreşte convingerea că idealurile sociale nu sunt şi nu trebuie să fie prioritate; de asemenea, cu cât avansez mai mult în vârstă, cu atât îmi este mai clar că trebuie să lucrez asupra propriei persoane. Este o constatare care e provocată şi de reflecţiile mele despre viaţă, precum şi de experienţele directe, dintre cele mai personale. În 1991 eram pe baricade – scopul meu de la acea vreme era să apăr democraţia în Rusia. Şi acum sunt în continuare foarte ataşat principiilor democratice. Dar deja, pentru mine, aceste chestiuni nu mai sunt atât de importante, atât de puternice sub raport afectiv. Atunci am apărat democraţia – cred, cum spuneam, în continuare, în aceasta –, dar, tot atunci au apărut alte fenomene în Rusia la care, poate, nu ne-am fi aşteptat; spre exemplu, sărăcirea generalizată a populaţiei. Sau, altceva extrem de problematic: creşterea ratei criminalităţii din anii 1990. Câteodată mă gândesc, aşa, că nivelul răului dintr-o societate rămâne constant; diferenţa este că forţele care manifestă acest rău, care şi-l asumă, care îl exercită nu sunt mereu aceleaşi. Cândva, agentul cel mai important al răului poate să fie o dictatură comunistă, pot fi cartelurile care patronează criminalitatea sau alte instanţe. În mare, fundamental, decisiv, este greu să influenţezi tu, doar un simplu om, aceste lucruri. Acela care încearcă să schimbe întreaga lume, să o facă bine, deodată, nu îmi trezeşte nicio încredere. Pentru că influenţa unui om asupra societăţii este, totuşi, limitată. Doar asupra propriei persoane are un control, şi anume, un control foarte mare. Vreau, ajuns aici, să evoc ceea ce spunea un sfânt foarte cunoscut din Rusia – Serafim din Sarov: găseşte pacea în tine şi mii de oameni din jurul tău vor găsi salvarea. Aceasta nu este totuna cu a fi indiferent în legătură cu situaţia din societate. În pofida aparentei utopii care pare că pluteşte deasupra acestei aserţiuni, este singurul mod eficient de a influenţa societatea. Mă tulbură, desigur, ceea ce se întâmplă în lumea din jurul meu, dar cred tot mai mult că modalitatea corectă de a căuta o rezolvare la tensiunile care ne înconjoară este să îmi răpun propriii demoni.

– Da. O schimbare a minţii. Prin căinţă, să te îndrepţi pe tine însuţi. În urma celor care încearcă să repare lumea întreagă deodată trebuie să repari atât de multe. Gândiţi-vă numai la toate revoluţiile ruseşti. Ce nenorociri au atras după sine! Toate s-au produs sub flamura binelui comun, a binelui tuturor oamenilor.

– Aşa am spus cândva despre mine, da. Dar trebuie să avem în vedere mai bine ce înţelegem prin acest termen. Postmodern nu sunt şi nici nu cred, deja, că postmodernismul mai există. Când e ceva nou, de după postmodernitate, care nu a primit încă o definiţie, i se spune, câteodată, chiar aşa: post-postmodern. E un echivalent pentru o atitudine care a încetat să mai râdă. Postmodernismul a fost distructiv; adesea, în sensul bun al cuvântului. Artele au nevoie, din când în când, să se debaraseze de tarele trecutului. Dar, după aceste episoade distructive, apare nevoie de a reconstrui. Eu am şi scris aceasta de mai multe ori: aceste forme post-postmoderne au unele părţi din trăsăturile pe care le avea literatura Evului Mediu. Am în vedere aici caracterul fragmentat, de tip citat, al textului, slăbirea vocii auctoriale (pentru că autorul este un administrator de citate; ceea ce Roland Barthes numea „moartea autorului”). Şi, ceea ce este foarte important: textul devine, din nou, liber, fără graniţe. Când a apărut Gutenberg, el a pus limite textului. Înainte de apariţia tiparului, fiecare manuscris avea personalitatea lui, avea o viaţă proprie. Gutenberg a pus capăt acestor diferenţe şi a făcut în aşa fel încât toate să fie standardizate. Noile tehnologii, internetul au redat textului această libertate, acea condiţie de a trece, foarte uşor, peste limitele aşa-zicând clasice.

Există şi alte trăsături, şi mai de „nişă”, dacă putem să spunem aşa. Spre exemplu, slăbirea graniţelor sau chiar anularea lor dintre literatura scrisă de profesionişti şi aceea scrisă de amatori, de diletanţi. Ştiţi câţi oameni se autodefinesc la ora actuală în Rusia ca fiind scriitori? 700.000.

– Deloc. 700.000. Pentru că nu se mai dă un certificat, o legitimaţie de scriitor ca înainte. Dacă omul e autorul unui text pe care l-a publicat pe internet, fie şi pe propria pagină, nu există niciun fel de bază ca să îi spui că nu ar fi scriitor.

– Poate că aşa e, cum spuneţi. Ce vreau să spun e că se scrie enorm de mult, fără precedent de mult în istorie şi, mai ales, ce vreau să spun e că se întâmplă unele mutaţii esenţiale în privinţa condiţiei scriitorului de astăzi.

– Postmodernismul, sugeraţi şi mai înainte, e distructiv. Dar literatura cum credeţi că trebuie să fie: să construiască, să edifice sau să dărâme?

– O să spun acum ceva care poate să sune ca o erezie: literatura, ca istorie, ne mişcă, progresează nu pentru că ar avea anumite sarcini de îndeplinit. Ci pentru că există ceva ca o mişcare de pendul, un ritm al pendulului. Acest ritm, bunăoară, poate fi stabilit de pendularea între dictatură şi democraţie. Sau de aceste borne: ce este constructiv şi ce este distructiv în literatură. Când literatura ajunge la graniţa destructivului, pendulul deja şi-a pornit mişcarea, subtil, în direcţia opusă, către reperul „constructiv”. Iată un exemplu, din ţara mea: în Rusia anilor 1990, cuvântul „realism” a fost un cuvânt de ocară. Acum există patru grupări literare semnificative care se autodefinesc cu acest termen, ca fiind „(neo)realiste”. Au între ele, desigur, diferenţe, unele chiar mari, dar chiar şi cu aceste deosebiri la purtător, iată, acest cuvânt, „realismul”, este din nou la modă.

– Ce e „medieval” în ceea ce scrieţi? Şi, complementar: care credeţi că este miezul bun al Evului Mediu pe care se cuvine să îl aducem în prezent?

– Evul Mediu este, astăzi, puternic mitologizat. Când spun „mitologizat” am în vedere inclusiv dimensiunea aceasta mistificatoare; este multă nedreptate în raportările culturale de acum cu privire la ceea ce a fost cu adevărat Evul Mediu. Când se vorbeşte despre „cruzimea” Evului Mediu se uită, adesea, despre Al Treilea Reich.

– Da... Se uită de multe alte evenimente de acest fel care au marcat secolul al 20-lea, cel mai criminal secol din istoria cunoscută de până acum. În Evul Mediu, bunăoară, nu a existat această idee, a crimelor în masă. Sigur că da, oamenii erau omorâţi şi atunci, au fost multe crime, viaţa era grea. Haideţi să luăm un aspect despre care se spune că, îndeobşte, caracterizează epoca modernă. Şi anume: epoca modernă este o epocă a umanismului, aşa se spune. Una dintre formulele în care este „pus” acest umanism este aceasta – omul este măsura tuturor lucrurilor. Exact aceeaşi formulă ar fi putut să o folosească şi Evul Mediu.

– Exact. Pentru Evul Mediu, ca să revenim la el, aş face o adăugire: omul este măsura tuturor lucrurilor, dacă ţine minte că această măsură este dată de Dumnezeu. Evul Mediu preţuia omul ca pe o creaţie a lui Dumnezeu. Şi era, de fapt, o mare problemă să omori un om – pentru că acela care nu poate crea omul, nu poate nici omorî omul. Sigur că, suntem cu toţii de acord, oamenii erau omorâţi şi atunci, dar aceasta se petrecea în pofida concepţiilor Evului Mediu. Şi, per ansamblu, erau ucişi, în mod cert, mai puţini oameni. Chiar şi atunci când în Bizanţ aveau loc lovituri de palat, se încerca să nu fie omorâţi împăraţii detronaţi. Erau trimişi în mănăstiri, li se tăiau nasurile (aceasta era o „distracţie” specială în Bizanţ...), dar, cu rare excepţii desigur, nu erau omorâţi. De aceea – şi, de fapt, din multe alte motive – avem cu adevărat ce să învăţăm de la Evul Mediu. În ce mă priveşte, în mod particular, consider că am foarte multe de învăţat de la Evul Mediu rusesc. Spre exemplu: în Evul Mediu rusesc, femeia era un subiect al dreptului. Cu alte cuvinte, între altele, putea să îşi gestioneze propria avere. În acelaşi timp şi în aceleaşi timpuri, în Occident, femeia putea să îşi gestioneze averea prin intermediul soţului sau prin mijlocirea tatălui. Încă un aspect: în Rusia medievală nu a existat o Inchiziţie. Însă, apropo de această tematică, a Inchiziţiei, privind de pe o poziţie general europeană, Inchiziţia nu este Evul Mediu. Afirmaţia că Inchiziţia este manifestarea supremă a Evului Mediu e un mit. Principalele ruguri au început să ardă mai încolo, în epoca modernă.

– Aş spune că destinul este determinat de opţiuni, soarta e făcută dintr-o serie de alegeri. Eu cred în libertate, cred că omul este o fiinţă liberă. Şi că, prin urmare, cele mai importante lucruri din viaţa sa sunt alegeri, sunt făcute în urma unor alegeri. Există, sunt de acord, mai multe discuţii în care este vorba despre o contradicţie între ceea ce implică puterea lui Dumnezeu şi libertatea de a alege a omului. Dar aceasta este, din punctul meu de vedere, ceva care ţine numai de aparenţe. Omul are darul – care îi este dat de sus – de a alege, de a fi liber. Şi, pentru că e un dar divin, libertatea este absolută. Este altceva faptul că Dumnezeu ştie deja dinainte care va fi alegerea omului.

– Cred că este o poziţie absolut naturală. Cel puţin, pentru mine aşa este cu siguranţă. Din Evul Mediu încoace, mă întreb, am avut vreun motiv să nu fim credincioşi? Cred că valurile de ateism care au fost provocate de progresele tehnico-ştiinţifice nu reprezintă ceva de mare profunzime. Descoperirile ştiinţifice, de exemplu, nu au anulat moartea. Nu au dat o explicaţie îndestulătoare cu privire la existenţă în sine. Noi semănăm cu o buburuză. O buburuză care merge pe propriile sale picioare pe drum. Între Timişoara şi Bucureşti. Între Moscova şi Timişoara, dacă vreţi. Probabil că pe acest drum, pe oricare dintre drumurile lungi la care am făcut trimitere mai înainte, pe oricare l-am alege, această buburuză a parcurs numai 100 de metri. Şi uneori i se pare că ştie de toate. Vede şoseaua, vede iarbă, vede pădure. Dar nu ştie că există cele două oraşe – Bucureşti sau Timişoara, Moscova sau Timişoara – între care se deplasează; uneori nici măcar nu intuieşte acest lucru.

– Să fii astăzi un creştin care scrie, nu?

– Da.

– Pentru mine, nu, nu e deloc riscant. Mai mult: cred că, în viitor, o asemenea poziţie va fi împărtăşită de şi mai mulţi scriitori. Reiau: găsesc că e o situare cât se poate de naturală. Chiar şi din punct de vedere logic. Cândva, G. K. Chesterton, pe care eu îl ador, a spus aşa: de ce se miră oamenii de ştiinţă că Dumnezeu a făcut tot din nimic? Le-ar fi pesemne mult mai uşor să considere că totul a apărut din nimic, doar prin propriul efort...

– Innokenti Platonov, personajul dumneavoastră principal din Aviatorul, a fost îngheţat în azot lichid în anii 1920 şi readus la viaţă la sfârşitul anilor 1990. Dacă am face acest exerciţiu în sens invers: dumneavoastră când v-ar fi plăcut să trăiţi?

– Mă simt bine, foarte bine chiar în timpul în care m-am născut. O să explic puţin pe ocolite: sunt lucruri care depind de om şi lucruri care nu depind de el. Când se naşte omul, aceasta nu depinde de el. E, la naşterea omului mă refer, un fel de datorie care îi este încredinţată. Se naşte pentru anumite scopuri. Pe unele le atinge, pe altele nu le atinge. Are libertate de acţiune, multă libertate de acţiune. Scoaterea dintr-un context poate să ducă – şi duce, de fapt – adesea la tragedii. Despre aceasta şi este, de altfel, în mare parte romanul meu, Aviatorul. Un om se trezeşte într-un context cu totul diferit decât contextul său natural, se caută pe sine, dar nu se regăseşte. Ştiţi cum am ajuns la ideea acestei cărţi? Mergeam prin Paris şi, la un moment dat, ochii mi-au căzut asupra unei case. Era o casă nouă. Ei bine, pe această casă era o plăcuţă pe care scrie: această casă este construită pe locul în care a existat casa în care a locuit Stendhal atunci când a scris Roşu şi Negru. Câteodată mă gândesc la unele lucruri care pot părea nebuneşti; stăteam ca ţintuit, mă uitam la acea casă şi mă gândeam: „dar dacă acum ar veni Stendhal?”. Nu are prieteni, nu are rude, nu are casă. Nu are nici Roşu, nici Negru. Mi l-am imaginat într-o stare de panică vecină cu ferocitatea. Am transferat acest sentiment într-o altă gamă, în Aviatorul.

Întrebarea dumneavoastră este extrem de provocatoare şi foarte importantă pentru mine. Pentru că e o întrebare despre timp şi eternitate. Omul există, eu aşa cred, în eternitate. Dar se împlineşte pe sine într-un timp anume.

__________

Evgheni Vodolazkin a fost unul dintre invitaţii speciali ai Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara (FILTM) din anul 2019. Dialogul de faţă a fost realizat cu prilejul acestei vizite în România a scriitorului rus. Autorul interviului mulţumeşte organizatorilor FILTM pentru oportunitatea oferită.