Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Nikola Madzirov

Nikola Madzirov (poet, eseist, traducător) s-a născut în 1973, la Strumica, într-o familie de refugiaţi din cauza războaielor balcanice. De peste douăzeci de ani trăieşte într-o deplasare continuă, schimbând graniţele ca răspuns poetic la fuga forţată a strămoşilor săi.

Poezia sa a fost tradusă în aproximativ 40 de limbi şi publicată în reviste şi antologii atât în Macedonia, cât şi în străinătate. Este autorul volumelor: Închis în oraş, Undeva, niciunde, Piatră relocată, Rămăşiţe de altădată. Pentru volumul Piatră relocată i-a fost acordat premiul de poezie „Hubert Burda” pentru autori născuţi în Europa de Est şi premiul „Fraţii Miladinov”, la Serile de poezie de la Struga. A fost recompensat şi cu premiul „Studentski zbor” pentru debut literar în Macedonia şi cu „Xu Zhimo Silver Leaf” – premiul pentru poezie europeana al King’s College din Cambridge.

Nikola Madzirov a beneficiat de importante burse internaţionale: International Writing Program (IWP) la Universitatea din Iowa, SUA, Marguerite Yourcenar în Franţa, DAAD la Berlin.

Este unul dintre coordonatorii reţelei internaţionale de poezie Lyrikline cu sediul la Berlin.

Interpretul de jazz american Oliver Lake şi compozitorul de muzică clasică italian Angelo Inglese au compus muzică bazată pe versurile lui Madzirov.

Prezentare şi traducere de Tatjana Betoska

Umbre trec pe lângă noi

Într-o zi, o să ne întâlnim

ca o barcă de hârtie şi

un pepene care se răceşte-n râu.

Neliniştea lumii

o să ne însoţească. Cu palme

o să acoperim soarele, în mână cu lanterne

o să ne apropiem unul de altul.

Într-o zi, vântul nu o să-şi

schimbe direcţia.

Mesteacănul o să-şi scuture frunzele

în pantofii noştri din prag.

Lupii o să ne vâneze

inocenţa.

Fluturii o să ne lăse

pulberea lor pe obraz.

În fiecare dimineaţă, în sala de aşteptare,

o bătrână o să povestească despre noi.

Şi ceea ce spun eu acum

a mai fost spus cândva: aşteptăm vântul

ca două steaguri la hotar.

Într-o zi, toate umbrele

o să treacă pe lângă noi.

Când cineva pleacă, tot ceea ce este desăvârşit revine

Lui Marjan K.

În îmbrăţişările de după colţ, poţi să-ţi dai seama

că cineva pleacă undeva. Dintotdeauna a fost aşa.

Eu trăiesc între două adevăruri

ca un bec cu neon ce oscilează

pe un hol gol. Inima mea adună

tot mai multe persoane care au fost.

Aşa a fost dintotdeauna. Un sfert de trezie

irosim în clipire. Uităm

lucrurile înainte să le pierdem –

cum ar fi caietul de caligrafie.

Nimic nu este nou. Locul din

autobuz este cald mereu.

Ultimele cuvinte sunt transmise

ca nişte găleţi înclinate, date din mână-n mână,

să stingă un foc obişnuit de vară.

Mâine lucrurile o să se repete –

înainte să dispară din fotografie, chipul

mai întâi o să-şi piardă ridurile. Când cineva pleacă

tot ceea ce este desăvârşit revine.

O cădere a nopţii obişnuite de vară

1. Aşa arată o cădere a nopţii de vară:

adultera iese pe balcon

într-o cămaşă de noapte de mătase care lasă

strălucirea stelelor să pătrundă, o crenguţă cade din ciocul

pasării care adoarme înainte să-şi aşeze casa,

un soldat care poartă scrisoarea mamei în buzunar

coboară drapelul de stat şi

probele atomice din pântecul pământului

înviorează în secret morţii. În clipa aceasta, cineva

interpretează liniştit neumele bizantine,

altcineva modifică exodurile războaielor

balcanice şi civile în numele adevărurilor

universale. În curţile fabricilor

dorm statuile participanţilor

la revoluţiile anulate, peste mormintele

armonioase, florile de plastic îşi pierd

culoarea, iar cele naturale – forma,

şi această linişte a morţilor

de la care ne-am luat rămas-bun,

nu este a noastră.

2. Într-un sat cu trei ferestre luminate,

o vrăjitoare prezice doar

însănătoşirile, nu şi îmbolnăvirile.

Valurile dau afară sticlele

care pot cuprinde în ele întreaga mare,

sensul indicatorului de direcţie obligatorie

arată spre Dumnezeu,

pescarul rupe o bucată din cer

aruncând cârligul în râu,

copilul sărman caută Ursa Mică

şi planeta de pe care şi-ar fi dorit să provină,

din pragul casei ucigaşului cu alibi,

o pană încearcă să zboare.

Aşa arată o cădere a nopţii obişnuite de vară.

Oraşul se aprinde în roşeala lunii

şi scările de incendiu par să ducă la

cer, chiar şi atunci când toţi

coboară

pe

ele.

© 2007 Revista Ramuri