Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








AgDresor & AgDresat

        de Haricleea Nicolau

„– Ai auzit chihuahua.

– Da.

– Îi urăsc ... avea alarmă în gură.

– L-am luat şi l-am aruncat pe gheaţă.

– La gheaţă, dar ce înseamnă?

– La congelator.”

(Dogman)

Dogman/ Frizerul de câini (2018)

• Regia: Matteo Garrone

• Scenariul: Ugo Chiti, Matteo Garrone, Massimo Gaudioso

• Distribuţia: Marcello (Marcello Fonte), Simone/ Simoncino (Edoardo Pesce), Alida (Alida Baldari), mama lui Simoncio (Nunzia Schiano), Franco (Adamo Dionisi), Francesco (Francesco Acquaroli)

• Producători: Matteo Garrone, Jeremy Thomas, Jean Labadie, Paolo Del Brocco

• Comapnii de producţie: Archimede, Le Pacte

• Imagine: Nicolaj Brüel

• Montaj: Marco Spoeltini

• Muzica: Michele Braga

• Decor: Dimitri Capuani

• Costume: Massimo Cantini Parrini

• Durata: 103 min.

• S-a filmat în Italia/ Caserta, Campania – pe Via Darsena Orientale, Villaggio Coppola, Castel Volturno; Roma, Lazio şi închisoarea Di Rebibbia/ Roma.

• Premiera mondială a fost pe 16 mai 2018 la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes

• A câştigat 39 premii şi 29 de nominalizări (*până în august 2020)

Odată cu Dogman (2018), Matteo Garrone reface un traseu al filmelor create după fapte reale – L’imbalsamatore (2002) şi Gomorra (2008) – filme şocante şi valoroase, apreciate la festivaluri importante, filme care i-au adus numeroase premii şi comparaţia cu neorealiştii italieni ai anilor ‘60. Estate romana (2000), Primo amore (2003), Reality (2012) şi Tale of Tales (2015) sunt alte filme notabile regizate de Garrone. L’imbalsamatore (2002) preia povestea reală a „piticului din Termini” – Domenico Semeraro, un taxidermist homosexual, ucis în anul 1990 de protejatul său, Armando Lovaglio. Un bărbat mic de statură, un băiat tânăr, înalt şi frumos şi o fată care mereu îşi schimbă locul de muncă sunt trei personaje cu vise diverse, cu impulsuri şi nevoi secrete, care par să nu aibă nimic în comun şi, totuşi, devin legaţi de un fapt atroce. Bazat pe romanul luiRoberto Saviano, Gomorra (2008) este unul dintre cele mai cunoscute filme recente din Italia, un film despre putere, bani şi sânge – valorile interlopilor din Napoli şi Caserta, o privire dură în interiorul Camorrei. În această lume, tinerii băieţi nu pot alege, sunt aproape mereu obligaţi să se supună regulilor sistemului; ritualul lor de intrare în lumea bărbaţilor constă în acceptarea de a fi împuşcaţi purtând doar o sinistră vestă antiglonţ improvizată. Supunându-se acestui ritual de iniţiere, băieţii demonstrau curaj, autocontrol şi loialitate faţă de clan. Filmul lui Garrone demitizează imaginea mafiei, expune tot scheletul putred al acestei maşinării de ucis. După primele ameninţări cu moartea din 2006, făcute de clanul Casalesi din Camorra, Roberto Saviano trăieşte sub protecţia poliţiei.

Scenariul filmului Dogman este inspirat dintr-un caz real din 1988, uciderea criminalului şi boxerului amator Giancarlo Ricci; crima şocantă a fost comisă la Roma de Pietro De Negri, zis Er Canaro, un îngrijitor de animale de companie. Garrone nu face un film despre acest caz, trasează parcursul evenimentelor (păstrează liniile personajelor, raportul dintre agresor şi agresat, faptul că De Negri şi Ricci au fost complici într-un jaf, şiretlicul de a îl ademeni pe Ricci într-o cuşcă pentru câini, cu scopul de a jefui un dealer de cocaină, modul de a scăpa de cadavru), dar toate detaliile reale îngrozitoare despre această crimă sunt excluse din versiunea sa cinematografică.

Mai mult decât un film despre crime, droguri şi întâmplări brutale într-o comunitate mică, Dogman nu este povestea unui om bun care se transformă într-un monstru, ci este o poveste despre pierderea inocenţei unui om blând, timid şi simplu. Marcello (Marcello Fonte) este un îngrijitor sărac de câini şi dealer ocazional de cocaină; se chinuie să îşi păstreze moralitatea într-un mediu dominat de fapte ilegale, unde cocaina este prizată direct la păcănele, unde o crimă sau un abuz se pot face în văzul tuturor. După repetate umiliri, hărţuit continuu, Marcello încearcă să îşi recapete demnitatea în ochii comunităţii. Regizorul face un film despre faţa întunecată şi perversă a loialităţii, într-o alegorie cu oameni, câini şi oameni-câini. Relaţia lui Marcello cu Simone are dinamica tensionată bully-agresat sau dresor-dresat; Marcello îi seamănă câinelui său, un maidanez afectuos, loial lui Simone, supus şi terorizat de frică, bătut şi credincios. Brutal ca un taur, Simone/ Simoncino (Edoardo Pesce) este un fost puşcăriaş dependent de droguri, terorizează comunitatea şi îl obligă pe Marcello să ia parte la o serie de tâlhării şi ilegalităţi. Descoperit din întâmplare de regizor, care îl consider㠄Buster Keaton-ul modern, aproape un actor de film silenţios”, fără studii de specialitate, Marcello Fonte întruchipează sclipitor acest personaj, cu teribilă naturaleţe, simplu şi profund uman, cu tandreţe şi umor delicat. Ochii lui Marcello sunt ochi mari de câine bătut. Sunt ochii inocenţei când prezintă o căţeluşă la un concurs canin, când trebuie să aleagă dacă rămâne loial, când vede gratiile închisorii sau când este stânjenit de apropierea de o femeie frumoasă care dansează într-un club de noapte.

Un loc special în film îl are distribuţia canină (doi căţei Chihuahua, un Great Dane, un pitbull, pudel, maidanezi, un bulldog) care a fost premiată cu Palm Dog la Cannes. Fiecare cameo canin este fermecător, filmul se deschide cu o secvenţă ce prefigurează conflictul dintre Simone şi Marcello – un pitbull care mârâie în timp ce Marcello îi face baie de la distanţă. Apoi sunt şi câteva secvenţe amuzante cu un Great Dane căruia Marcello îi face pedichiura, sau un concurs canin unde un Pudel alb este premiat. Apariţia câinilor determină momente de emoţie pură, în care personajul este definit prin iubirea faţă de animale, care sunt alintate aşa cum îşi alintă fiica (mio amore, dolcezza), împarte cina cu maidanezul lui, salvează cu delicateţe un Chihuahua pe care amicii de hoţie îl aruncaseră într-un congelator.

Momentele de tandreţe şi de linişte sunt doar lângă căţei şi lângă fiica sa, Alida (Alida Baldari).

Alături de Paolo Sorrentino, Matteo Garrone este considerat un cineast care a revigorat cinemaul italian prin tematica extrem-realistă, prin preferinţa de a lucra şi cu actori amatori, respingerea scenariului construit clasic, alegerea unui ritm al cadrelor dictat de considerente profund artistice şi nu din dorinţa de a expune un produs comercial senzaţional. Poetica cinematografică a lui Garrone trădează un stil apropiat documentarului, cu filmări în spaţii reale, utilizarea handycam şi sunet urban real. Filmat într-un oraş fantomă, Dogman emoţionează prin puterea captării clipei reale, se remarcă prin acelaşi stil simplu de filmare, cu respingerea ideii de spectaculos fabricat, încurajând improvizaţiile şi reuşind să creeze o amprentă vizuală puternică. Adevăratul frizer de câini şi criminal locuia în Magliana, o zonă defavorizată din sud-vestul Romei; versiunea lui Garrone plasează acţiunea în 2017, într-un cartier fără nume de la marginea capitalei. S-a filmat în Villaggio Coppola, oraş construit pe coasta Campania în anii ’60, o zonă de apartamente de vacanţă pe litoral, dar acum abandonat. Imaginea semnată de Nicolaj Brüel surprinde un decor unic, un fundal sumbru pentru drama lui Marcello – suburbiile Romei, suspendate între metropolă şi natura sălbatică, litoralul pustiu, blocurile şi construcţiile părăginite, cu locurile de joacă lipsite de glasurile copiilor.

Matteo Garrone creează un film cu tăceri lungi, un film despre devenirea unui personaj, despre contradicţiile şi fricile lui, despre visurile lui nerostite şi despre acceptarea destinului. Tăcerile acestui film sunt mai cutremurătoare decât orice secvenţă violent㠖 Marcello privind marea după ce fusese bătut/ dresat de Simone. Finalul filmului e marcat de secvenţa în care Marcello poartă cadavrul lui Simone, îşi poartă crucea existenţei lui, păcatul lui şi rămâne singur în tăcere, cu ochii lui mari privind marea.

© 2007 Revista Ramuri