Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Cerul din Paris ştie cum să trimită ploaia. Ca toate lucrurile din acest oraş, şi treaba asta e făcută cu eleganţă. Plouă cu ambiţie, strălucire şi pompă. Apa loveşte cu furie, venind în valuri ample şi înecând totul cât vezi cu ochii. Toamna e deprinsă să aducă ploi cu găleata, care îi trimit la intrarea în clădiri şi în chioşcuri pe toţi cei care se reped să-şi găsească adăpost. Sofie urmăreşte cu privirea marea de umbrele, care răsar precum ciupiturile de vărsat, când norii îşi dezlănţuie atacul crâncen. Plouă atât de tare, încât apa ca o perdea sare de pe trotuare şi imediat ajunge, înspumată, în rigole şi dă pe dinafară, făcând bălţi mici peste tot pe drum. Fereastra plânge. Sute de lacrimi se scurg pe geam în jos în vreme ce alte sute se năpustesc cu furie la ochiurile de sticlă ale ferestrei. Sofie urmăreşte ploaia cu privirea cum izbeşte şi toarnă. Alfred zice că ploaia e compusă din elemente chimice. Ceva care se numeşte hidrogen şi ceva care se numeşte oxigen. Se întreabă cum de poate el să pună aşa preţ mare pe lucruri pe care nu le putem vedea şi totuşi să nu dea doi bani pe realitatea lumii.

E plecat de luni de zile. Lăsând-o singură să aştepte. Toate sunt pe catalige, ţinute în loc fără scop sau sens. Viaţa ei se scurge vrând-nevrând, se târăşte precum o căruţă trasă de un cal beteag. Scrisorile de la el ajung la ea încet-încet. Vin doar în rafale, multe deodată. Există şi un tipar după care merg toate. De fiecare dată când Niflheim scoboară asupra lui, Alfred se duce cu gândul la ea şi îi scrie ca să se descarce: răbufniri ale diverselor lui stări sufleteşti, lamentări din cauza defectelor lui, frustrări în afaceri, critici la adresa colegilor şi scârbă fără margini când e vorba de avocaţi. Sofie înghite tot, cum a făcut mereu, şi găseşte un sens în toate numai şi numai pentru el. Ea pune bucăţelele cap la cap şi îi oferă o imagine a lui însuşi pe care doar ea singură o poate vedea în felul acesta. „Eşti un om bun şi blând, dragul meu, nu lăsa întunericul să te tragă la fund. Ai atât de multă bunătate în tine, până în străfunduri. Dorinţa ta e întotdeauna să faci lumea să fie mai bună, să ajuţi şi să fii de folos. Niflheim nu e locul potrivit pentru acest om generos şi plin de compasiune. Omul pe care-l cunosc şi pe care-l iubesc. Ieşi din întunecimea umbrelor, dragul meu. Lumea nu poate decât să se bucure de lumina dăruită de tine.”

Alfred nu pomeneşte absolut nimic despre dificultăţile pe care le are Sofie la citit, dar continuă s-o încurajeze să studieze. E ca şi cum s-a despărţit de ea şi s-a apropiat de o altă Sofie, o Sofie ideală, o imagine de la el din cap, şi trăiesc amândoi două vieţi: viaţa din scrisorile lor şi impasul nerezolvat în care se află viaţa lor reală. Poate că el crede că mai sunt şanse ca ea să devină totuşi femeia educată după care tânjeşte. Dacă Alfred ţine cu dinţii de acea speranţă, Sofie nutreşte credinţa că într-o bună zi o să se căsătorească.

Sofie părăseşte ploaia cu ropotul ei şi se întoarce la masa unde începuse să-i scrie lui o scrisoare. A găsit un articol în ziar despre siguranţa substanţelor explozive în minerit. Îl decupează şi-l pune în plic. E pe punctul de a se întoarce la scrisoarea care va însoţi tăietura din ziar când Colette bate la uşă.

– Da?

– Aveţi un musafir, Mademoiselle Hess.

– Atât de târziu? Cine e?

– Monsieur Nobel, spune Colette. E ud până la piele, Mademoiselle.

Sofie se ridică în picioare, îşi aranjează părul şi se ciupeşte de obraji. Au trecut săptămâni întregi de când nu-l mai aşteaptă pe Alfred. Dar bărbatul care intră în cameră nu e Alfred. E Emanuel Nobel, fiul lui Ludvig.

– Doamne, ce surpriză plăcută, zice Sofie zâmbind. Vai de mine, dar eşti ud leoarcă!

– Bună, Fräulein Hess.

– Intră, te rog, Emanuel! Intră şi ia un loc lângă foc. Ce plăcere să te văd!

– Am venit pe la unchiul, dar am aflat că nu e acasă.

– Nu. Iarăşi e plecat. Întâi în Scoţia, pe urmă la Londra.

– Trebuia să vă văd şi pe dumneavoastră, spune Emanuel. Am ceva pentru dumneavoastră, să ştiţi, de la tata. A zis că trebuie să vă cer scuze fiindcă a durat aşa de mult să ajungă aici. Bănuiesc că e mai mult de un an de când a făcut tata această promisiune.

Emanuel îşi scoate paltonul şi din buzunarul de la haină apare un căpşor alb. Nişte ochişori căprui se uită de sub un breton pufos. E o căţeluşă.

– Vai! face Sofie cu glas ascuţit, acoperindu-şi obrajii cu palmele. Stai s-o văd şi eu! Vai! E adorabilă!

Emanuel pune căţeluşa pe podea şi micuţa mârâie nervoasă, cu urechiuşele ca nişte petale căzându-i în faţă când adulmecă covorul. Are o panglică roz la gât.

– Vai, dar ce frumoasă e! zice Sofie râzând, lăsându-se în genunchi şi luând în mână căţeluşa ca un ghem de puf.

– E bichon maltez. Tata s-a gândit că i-aţi putea pune numele Bella, spune Emanuel indiferent.

– Da! Bella! Fiindcă e mică şi frumoasă! Nu-i aşa, Bella? Nu-i aşa?

Sofie e încântată de căţeluşă. Îi sărută căpşorul pufos şi o lasă s-o lingă pe obraz.

– E a mea de tot? Pot s-o ţin la mine?

– Eu unul, fără discuţie, n-am nevoie de ea, spune Emanuel.

Sofie se fâţâie încolo şi-ncoace şi se aşază lângă foc, insistând ca Bella să stea la ea în poală.

– Vino, trebuie să te încălzeşti şi să te usuci, Emanuel, zice Sofie. O să-i spun lui Colette să ne-aducă nişte ceai.

Barba lui Emanuel e plină de apă, care îi picură pe guler. E un tânăr bine făcut şi bunătatea caracteristică familiei Nobel i se vede în ochi şi în sprâncenele stufoase, care aproape se unesc la mijloc. Seamănă ciudat de mult cu tatăl lui şi Sofie se trezeşte că se uită lung la el.

– Cum merg treburile la Baku? îl întreabă ea.

– Îmi pare tare rău, spune Sofie. Unchiul tău Alfred vorbeşte cu mare drag de unchiul Robert şi de copiii lui, în special de Ludvig şi Hjalmar.

– Da, pe unchiul Robert nu prea-l lasă inima să se retragă, dar are 20 de tancuri petroliere, mai mult de 1000 de cisterne pe calea ferată şi 5000 de angajaţi, ceea ce e deja prea mult pentru el şi, ca să aibă grijă de sănătatea lui, trebuie să se mute într-o zonă cu climă mai blândă. Mă tem că, având funcţia pe care o am în cadrul companiei, îi moştenesc şi munca.

Colette intră cu o tavă cu ceai şi mai-mai s-o scape din mână când o vede pe Bella făcută colac la Sofie în poală.

– Vai! Mademoiselle! zice ea. Pardonnez-moi! Ce dulce e! E a dumneavoastră?

– Da. A adus-o Monsieur Emanuel.

Colette scoate nişte sunete ascuţite de alint şi face un gest ca şi cum ar săruta-o pe Bella pe nas în timp ce toarnă ceaiul.

– Cum vă descurcaţi cu studiile, Fräulein Hess? întreabă Emanuel.

– Ei, aşa şi-aşa, zice Sofie, neîncercând să ascundă nimic.

Emanuel se uită la ea şi ridică din sprâncene

– Am auzit ce s-a întâmplat, spune el cu blândeţe, la Madame Adam.

– O, vai de mine, zice Sofie, a fost o neînţelegere groaznică. Am avut o cameristă, Marie, şi-am crezut că m-ajută, dar m-a făcut să spun cele mai obscene, cele mai dezgustătoare lucruri. A fost teribil de jenant.

– Francezii pot fi foarte intempestivi, spune el, şi unchiul e un om atât de discret! Am înţeles că baroana a fost şi ea acolo în seara aceea.

– Da, a fost acolo, cu soţul ei.

Emanuel ia o gură de ceai.

– Asta a fost şi mai greu de îndurat pentru unchiul Alfred. Îi respectă imens pe soţii von Suttner.

– Bertha a fost secretara lui, nu? zice Sofie.

– Pentru scurt timp, da.

– Doar o săptămână. Aşa a zis el.

– Da. Dar în acea săptămână… a întrebat-o dacă inima i-e dată cuiva.

Sofie se uită la el fix. Ochii lui de membru al familiei Nobel sunt plini de gingăşie şi tristeţe.

– Bertha von Suttner? întreabă ea.

– Da.

– A fost îndrăgostit de ea?

– Nu ştiu, spune Emanuel, dar a ţinut la ea destul de mult ca s-o ceară de soţie.

– Da, înţeleg, zice Sofie, mângâind-o pe Bella pe cap şi luându-i lăbuţele în mână.

– Dar Bertha l-a refuzat, spune Emanuel. Era deja îndrăgostită de Artur. După o săptămână a plecat. Ea şi Artur au fugit împreună. A fost scandal mare în familie. Bănuiesc că nimeni n-are un trecut curat ca lacrima.

– În afară de Alfred, zice Sofie.

– Are standarde imposibil de înalte şi ţine foarte mult la numele nostru, spune Emanuel. E un om pe care-l mulţumeşti cam greu. Bietul unchi Alfred! Nu are decât intenţii bune. La fel ca tata. Mă tem, Fräulein Hess, că e o trăsătură a familiei Nobel. Nu-l poţi învinui de nimic. În familia noastră se practică etica muncii fără răgaz. Şi acum urmează ca guvernul francez să-i acorde onorurile cuvenite pentru asta.

– Da, am auzit, spune Sofie. Legiunea de Onoare pentru contribuţiile lui în domeniul ştiinţei şi industriei.

– Şi în rang de ofiţer, zice Emanuel cu mândrie. Cu siguranţă merită. A muncit aşa de mult.

– N-ar putea nimeni să-l acuze că nu munceşte destul de mult, spune Sofie. De s-ar opri din când în când ca să-şi aprecieze realizările la adevărata lor valoare!

Sofie ţine căţeluşa în braţe ca pe un copil şi-o mângâie pe burtica trandafirie.

– Trebuie să-i mulţumeşti tatălui dumitale pentru acest animăluţ adorabil, zice ea. Mă bucur grozav să te văd. Aici, la Paris, e atâta singurătate. Aveai de gând să rămâi la unchiul dumitale în seara asta?

– Da.

– Chiar dacă nu e acolo?

– Madame Gaucher şi vreo câţiva servitori sunt acolo. Casa nu e goală.

– Doar nu vrei să ieşi din nou pe ploaia asta care te pătrunde până-n măduva oaselor, Emanuel?! Abia te-ai uscat.

– Sunt sigur c-o s-ajung teafăr şi nevătămat, spune el cu zâmbetul pe buze.

– Ce rost are?! zice ea. Trebuie să stai aici, cu mine. Am loc destul. Sunt singură în toată casa.

– Zău, Fräulein Hess, mulţumesc foarte mult, dar trebuie să mă duc înapoi.

Emanuel se ridică în picioare şi-şi dă cu mâna pe pantaloni ca să le îndrepte dunga.

– Dar nu sunt şi eu aproape membru al familiei? întreabă ea. Te rog, rămâi aici, cu mine, în seara asta, Emanuel. Hai să mâncăm împreună de cină.

Fără să se gândească, se scoală în picioare şi-l ia de mână. Se uită la ochii lui blânzi de reprezentant al familiei Nobel şi-şi doreşte s-o accepte.

Emanuel, politicos, îşi trage mâna.

– Trebuie să verific ceva pentru tata, spune el. A fost extrem de plăcut să vă revăd. Mulţumesc pentru ceai. Sper din tot sufletul că Bella o să se poarte frumos.

– Da, Bella, zice Sofie, strângând căţeluşa la piept. Te rog să-mi mai faci o vizită când vii data viitoare la Paris. Eşti mereu bine-venit şi poţi să stai aici.

Emanuel dă din cap cu seriozitate şi pleacă.

Sofie se întoarce la scrisoarea pe care i-o scria lui Alfred. Se gândeşte la Bertha von Suttner, contesa. Alfred a cerut-o în căsătorie. Bertha, aristocrata, pacifista, romanciera. Cum, Doamne, iartă-mă, să se compare Sofie cu ea? Cum ar putea ea vreodată să ajungă la asemenea standarde înalte? Rupe scrisoarea în bucăţele şi începe din nou.

„Dragă Alfred,

Nepotul tău mi-a adus o căţeluşă. E un dar de la fratele rău, Ludvig. Micuţa asta dulce este absolut adorabilă şi o să-mi ţină companie cât eşti tu plecat. Ludvig a vrut s-o cheme Bella, aşa că Bella a şi rămas. Aştept cu nerăbdare să te întorci ca să poţi veni să faci cunoştinţă cu ea şi ca eu să-ţi sărut buzele cu toată dragostea. Te aştept, cu iubire şi afecţiune, dragul meu Alfred.”

Scrisoarea trebuie să-l fi găsit într-o stare sufletească oribilă, undeva în străfundurile Niflheim-ului, fiindcă răspunsul lui, care a sosit după o săptămână, era numai critică.

„Am primit o scrisoare de la Emanuel. Acum îi faci avansuri nelalocul lor nepotului meu? Ai de gând să încetezi odată şi să te gândeşti la reputaţia ta şi la a mea? Să fii o doamnă în adevăratul sens al cuvântului nu înseamnă să ai doar intelect, draga mea, ci şi să te comporţi cum se cuvine. Întoarce-te la cărţi imediat şi scrie-mi ce progrese ai făcut. Nu lăsa căţeluşa să te distragă prea mult.”

Ea citeşte din nou scrisoarea şi o duce la sobă.

Se aude un tropăit mărunţel şi dintr-odată Bella apare lângă ea, ţopăind şi milogindu-se să fie luată în braţe.

– Vai, scumpă Bella, zice Sofie ridicând-o de pe podea. Cum poţi tu să mă distragi? Eşti singura mea mângâiere.

Bella o linge pe Sofie pe obraji şi dă din codiţa cârlionţată. Sofie aruncă scrisoarea în foc şi o urmăreşte cum se înnegreşte şi se carbonizează.

E singura scrisoare de-a lui pe care a ars-o vreodată.