Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Fericirea. Alfabetul unei ipoteze

        de Cristian Pătrăşconiu

a. Jonathan Haidt, specialist în psihologie socială, autor al unor foarte spectaculoase, de mare impact public şi foarte provocatoare cărţi, revine, graţie editurii Humanitas, în limba română cu un nou titlu. O carte, de data aceasta, despre fericire.

b. E a doua sa carte tradusă în româneşte. Prima a fost Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica şi religia?, volum despre care un alt foarte spectaculos autor, Edward O. Wilson – el însuşi cu lucrări „de graniţă”, de asemenea de mare influenţ㠖, spune că este „o sinteză remarcabilă şi originală a psihologiei sociale, analizei politice şi raţionamentului moral care reflectă tot ce are mai bun ştiinţa în aceste domenii şi dovedeşte că suntem capabili din naştere de decenţa şi moralitatea necesare societăţilor pentru a supravieţui“.

c. Ipoteza fericirii este titlul volumului semnat Haidt, recentissim apărut, cu un subtitlu care indică o anume direcţie cu privire la... ipoteza de cercetare cu care lucrează eseistul american: Armonia dintre ştiinţa modernă şi vechea înţelepciune. Nu e o carte catch-all, nu e o apologie implicită şi explicită a unui sincretism debordant, ci e un (amplu) eseu despre discernământ, afinităţi şi – acest termen e important şi în economia cărţii, şi în demersul pe care îl sugerează construcţia propusă de J. Haidt – răbdare.

d. Despre răbdare & fericire, aşadar: „Fericirea nu e ceva ce putem găsi, obţine sau atinge în mod direct. Trebuie să ne asigurăm condiţiile potrivite şi apoi să aşteptăm”.

e. Şi, subsidiar, despre condiţii, în cuvintele autorului: „Unele dintre acele condiţii ţin de noi înşine, precum coerenţa dintre părţile şi nivelurile personalităţii noastre. Alte condiţii presupun o relaţie cu lucruri care se află în afara noastră: aşa cum plantele au nevoie de soare, de apă şi de pământ fertil pentru a creşte, oamenii au nevoie de iubire, de muncă şi de o legătură cu ceva mai mare decât ei înşişi. Merită să luptăm pentru a dezvolta relaţiile potrivite dintre noi şi ceilalţi, dintre noi şi munca pe care o facem şi dintre noi şi ceva mai mare decât persoana noastră. Dacă reuşim să creăm aceste relaţii, scopul şi sensul vor începe să se facă simţite”.

f. Să mai spunem de la bun început: pentru că pune alături o parte din zestrea – însemnat㠖 a înţelepciunii vechi şi psihologia modernă, Ipoteza fericirii este (şi) o carte care se pune de-a curmezişul ideilor revoluţionare. Revoluţie, aşa cum rezultă din derularea argumentului eseistului american, e... evoluţie; atenţie, incluziune, discernământ, respect pentru trecut şi pentru memorie şi, da, încă o dată, răbdare. Fiindcă a înţelege lucrurile = viaţa, fericirea, în acest sens, implică şi consumă mult timp; implică şi reclamă, aşadar, multă răbdare.

g. „Prea multă înţelepciune” – aceasta este umbrela sub care îşi deschide Haidt eseul. Nu e o exagerare, e un fapt: „înţelepciunea este acum atât de accesibilă şi de abundentă, încât se revarsă peste noi din paginile calendarelor, de pe pliculeţele de ceai, din capacele sticlelor şi din emailurile redirecţionate de prieteni binevoitori”. Aproape ca în Borges, adaugă eseistul american, ca, mai precis, în „Biblioteca din Babel” a lui Borges. Cu o nuanţă însă.

h. O nuanţă care trimite la ceea ce autorul numeşte paradoxul abundenţei. „Doar câteva dintre sursele potenţiale de înţelepciune sunt absurde, iar multe sunt complet adevărate. Însă, pentru că şi biblioteca noastră este aproape infinit㠖 nimeni nu va putea citi vreodată mai mult decât o părticică nesemnificativ㠖, ne confruntăm cu paradoxul abundenţei: cantitatea subminează calitatea eforturilor.

i. Şi ca o invitaţie la discernământ, J. Haidt propune o anume metodă prin intermediul căreia se poate ajunge poate mai repede la „Cea Mai Mare Idee”: „lucrul care ne-ar fi transformat complet dacă ne-am fi oprit să îl apreciem, să-l aprofundăm, să-l aplicăm”. Este, mutatis mutandis, un fel de „triangulaţie” culturală şi mentală.

j. Putem spune – în registru metaforic, desigur – triangulaţie, dar, la fel de bine, şi făcând apel, de asemenea, la o metaforă ajutătoare, că metoda lui Haidt lucrează cu un fel de „sită”. Este, mai precis, sita a zece Mari Idei (prezente şi prezentate in extenso de-a lungul a zece capitole), care va cerne şi, în cele din urmă, va limpezi profilul ipotezei fericirii.

k. Sunt zece Mari Idei care „lucreaz㔠după următorul reglaj auctorial: „fiecare capitol reprezintă o încercare de a evidenţia o idee care a fost descoperită de mai multe civilizaţii de-a lungul istoriei, de a o aborda din perspectiva oferită de ştiinţa actuală şi de a extrage din ea lecţiile care încă sunt valabile pentru viaţa modernă”.

l. J. Haidt face aceasta, cum spuneam, în calitate de specialist în psihologie socială: „prin experimentele efectuate încerc să desluşesc un segment al vieţii sociale umane, şi anume moralitatea şi sentimentele morale”.

m. Însumate, ideile autorului, ipotezele sale de cercetare, ideile cercetate duc la o poveste. Şi anume, una de acest fel: „Am pornit de la zece idei antice şi de la o mare varietate de cercetări moderne pentru a spune cea mai bună poveste despre dezvoltarea morală a omenirii şi despre pericolele pe care ni le aşezăm în calea propriei fericiri”.

n. Cele zece Mari Idei care fac sita lui J. Haidt sunt, în ordinea în care intr㠄sub lupa” analizei: sinele divizat; răzgândirea; reciprocitatea; greşelile altora; căutarea fericii; iubirea şi ataşamentele; foloasele adversităţii; fericirea virtuţii; Divinitatea cu sau fără Dumnezeu; Originea fericirii.

o. Odată parcurs – cronologic, dar mai ales topic şi tematic – acest traseu ideatic, se va ajunge către punctul culminant: (poate) la echilibru. „Voi prezenta cercetări care ne arată de unde vine dragostea, de ce iubirea pasională se răceşte întotdeauna după o perioadă şi ce este iubirea adevărată. Voi susţine că ipoteza fericirii, oferită de Buddha şi de stoici, ar trebui să fie îmbunătăţită: fericirea vine din interior, dar şi din exterior. Pentru a găsi echilibrul perfect, avem nevoie atât de îndrumarea anticilor, cât şi de ştiinţa modernă”, precizează autorul.

p. Ipoteză înseamnă (pe filieră antică, de asemenea; grecească mai precis) ceea ce este dedesubt, ceea ce întemeiază. Ipoteza fericirii e, aşadar, despre eşafodajul pe care poate sta aceasta şi, întrucât e vorba şi „de exterior, dar şi de interior”, despre softul care pune în act această idee.

q. A fi plasat în interiorul naraţiunii despre ipoteza fericirii mai înseamnă, în mod esenţial, ceva: şi anume, a pune nu o simplă întrebare, ci, o spune însuşi J. Haidt, a pune în mod obligatoriu „Sfânta Întrebare”: „Întrebarea care este sensul vieţii? ar putea fi numită Sfânta Întrebare, în analogie cu Sfântul Graal: căutarea este nobilă şi toată lumea ar vrea un răspuns, şi totuşi puţini se aşteaptă că va fi găsit”.

r. „Sfânta Întrebare” ajunge, cum e evident, la chestiuni de ordin teologic, dar, până acolo, ea e, nu-i aşa, una fundamentalmente filozofică. Numai că, Haidt însuşi constată cu o anumită tristeţe această stare de fapt (căreia îi pune, totuşi, la finalul consideraţiilor din această linie de argumentare, un asterisc), filozofia de acum e aproape neputincioasă în faţa ei.

s. Filozofia modernă e sterilă pentru că, spune J. Haidt, „îi lipsea o înţelegere profundă a naturii umane. Filozofii antici erau adesea buni psihologi, dar în clipa în care filozofia modernă a început să se dedice studiului logicii şi raţiunii şi-a pierdut treptat interesul pentru psihologie şi a pierdut contactul cu latura pasională şi contextualizată a vieţii omeneşti”.

t. Şi, mai departe, tot Haidt, într-un mod casant: „este imposibil să studiezi sensul vieţii în mod abstract, sau în general, sau pentru o fiinţă mitică perfect raţională”.

u. Fie şi numai în lumina ultimelor 3-4 paragrafe şi a consideraţiilor incluse aici, pentru Ipoteză fericirii a lui Haidt se potriveşte, de minune, ca indicaţie de lectură, o formulă celebră care stă drept intertitlu pentru una dintre cărţile lui Horia-Roman Patapievici: „ce se pierde atunci când ceva se câştigă”. Mult, foarte mult, ne spune şi Haidt. Dar nu totul e, ne mai sugerează acesta, irecuperabil.

v. Bunăoară, recuperăm ceva esenţial dacă nu vom considera că virtuţile, morala, etica sunt, cum se spune în postmodernitate, „naraţiuni”.

w. Sau ne reîntâlnim cu o parte foarte importantă din noi înşine dacă nu vom „bombarda” la nesfârşit ideea de „sine”, de „suflet” până într-acolo încât să ajungem în vecinătatea neantului.

x. Sau vom ajunge mai aproape de un anume echilibru şi mai aproape de... sufletul nostru dacă vom lua în serios – deci, dacă vom ajunge să punem în practic㠖 o relaţie care implică aceşti trei termeni: „înălţare”, „dragoste”, „încredere”.

y. Haidt:„versiunea corectă a ipotezei acestei cărţi este că fericirea constituie un produs al raporturilor armonioase”.

z. O ultimă notă: ce este & care este „ipoteza fericirii” s-ar putea spune, la limită, în două vorbe sau în două fraze. Dar, ne avertizează şi autorul, ar fi ineficient; ar fi, adaug eu, şi nedrept şi inutil. Nu voi ceda (nici eu) unei asemenea tentaţii. Pentru c㠄ipoteza fericirii” – aşa cum o formulează şi, cu fiecare capitol, cum o cizelează J. Haidt – e chiar întreaga carte.

P.S. Jonathan Haidt e născut la 19 octombrie 1963 în New York şi este titularul Catedrei Thomas Cooley de Ethical Leadership la Stern School of Business. E american, aşadar. Micul truc „retoric” folosit mai sus, pentru a ordona, materia acestui „Focus” – sper eu, măcar puţin provocator – face uz, aşa cum se poate constata, de literele (aşezate în ordine) alfabetului fonetic NATO.

© 2007 Revista Ramuri