Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un caz de Irisomanie

        de Dumitru Ungureanu

Era o zi din primăvara anului 1976 când i-am văzut prima dată pe cei trei băieţi născuţi să uimească rockul românesc: Nuţu Olteanu, chitară şi voce, Emil Lechinţeanu, bas, Nelu Dumitrescu, tobe. Nu le ştiam numele „artistic” şi nu auzisem pe nimeni vorbind despre ei. Îşi spuneau Iris încă de atunci, dar n-am reţinut denumirea, preocupat să-mi conving trecătoarea prietenă că merită să zăbovim la tot concertul. Noi veniserăm pentru o „şedinţ㔠a cenaclului literar „3,14”, cunoscut şi după pronunţia literei greceşti p – „pi”. Pentru că era a doua noastră încercare de a ieşi din „underground”, iar publicaţii cercului – Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Grămescu – absentaseră, întrunirea se încheiase repede, deşi gazdele de la clubul uzinei „Republica” ne oferiseră cafele şi apă minerală, dorind să-şi apropie şi literaţii, nu numai rockerii.

O uşă răzbea din sala de spectacole pe culoarul de ieşire. Aşa s-a întâmplat că am auzit muzica şi-am intrat imediat, toţi curioşi. Doar eu am rămas, ceilalţi au plecat după câteva minute de căscat gura. Lipseau vedetele vremii, iar sonorizarea dădea rateuri. Ce m-a reţinut pe mine în scaun? Aş putea spune că dorinţa să urc pe scenă (cum deja îndrăznisem acasă, în Morteni), alături de nişte instrumentişti care să-mi susţină exhibiţiile. Sigur, nu eram atât de abil în depistarea viitoarelor „capete de afiş”, ca s㠄miros” valoarea trioului zurliu şi impetuos. Am rămas de plăcere. Şi uite că-mi dă mândria pe dinafară: „Eu am fost acolo, de la început!” Să fi numărat vreo treizeci de spectatori, poate mai puţini, poate mai mulţi. Amintindu-mi episodul, remarc analogia cu spectacolul din Manchester, tot în 1976, când Sex Pistols (nişte flămânzi necunoscuţi) au avut 40 de inşi în sală, şi ăia neplătitori! Dintre aceştia s-au ridicat apoi „monştri” ca New Order (precedaţi de Joy Division), Buzzcocks, Simply Red etc. Oare câţi rockeri afirmaţi concomitent cu Iris (sau ulterior) vor fi fost în clubul din suburbia muncitorească, pierdut în ceaţa rece de martie sau aprilie, când nu crăpaseră mugurii în pomi, nici nu ţâşnise colţul ierbii pe maidane? Istoria consemnează că Iris a dat buzna în rockul românesc abia anul următor, într-un celebru concert ţinut la Sala Polivalentă de spuma trupelor autohtone: Sfinx, Roşu şi Negru, Progresiv TM, Catena, F.F.N. Circa 10.000 de cumpărători de bilete au trepidat entuziasmaţi auzind formaţia care nici măcar nu fusese trecută pe afiş, ci introdusă clandestin, pe barba lui, de organizatorul (i)responsabil, Aurel Gherghel. Acolo n-am fost, apăram patria!

După militărie, nu prea m-am înghesuit la concertele Iris. Pe de-o parte, se ţineau în locuri unde nu puteam ajunge la timp; pe de altă parte, îmi urmăream propriile ţeluri, majoritatea eşuate fără glorie. Însă de câte ori am apucat prilejul de picior (sau de mijloc, după caz!), n-am ratat nimic. Fiindcă, brusc parcă, trupa devenise un punct de atracţie în lumea rock băştinaşă, încât „era de bon-ton să mergi la Iris” (ghilimelele nu pot reda complet sensul ironic pe care vreau să-l atribui propoziţiei!). După cooptarea în Cenaclul Flacăra, tipii atinseseră apogeul celebrităţii, iar primele lor certuri (fireşti în toate grupurile rock) au ajuns caz de importanţă naţională, mulţumită implicării poetului tutelar de la revista la care şi eu debutasem publicistic. Irisomania în acei ani s-a declanşat.

Aveam pe-atunci un amic (îl am şi azi, numai că trăieşte în Italia). Umbla după Iris cât ţine Valahia. Chiar şi-n Ardeal, Banat & Moldova s-a dus, fentând serviciul pentru care se „calificase” – la liceul teoretic din urbe –, „înşurubător” pe banda de montaj a Fabricii de frigidere „Arctic”. A lipsit de atâtea ori că l-au dat afară; dup㠄eliberare”, zbura – să fie prezent oriunde concertau băieţii. Nu-i ajungeau banii nici pentru ţigări, dormea prin sălile de aşteptare ale gărilor sau pe la prieteni cazaţi în cămine, cunoscuţi la alte concerte ori aiurea. Mânca puţin şi prost, fuma necontenit, bea alcool de toate felurile, fără să-l intereseze provenienţa, până s-a pricopsit cu ulcer perforat şi-a stat la spital nu ştiu câte zile. Asta l-a domolit, nu l-a cuminţit. S-a angajat la o schelă petrolieră, unde verifica nişte aparate răspândite peste dealuri, prin păduri. La el am văzut prima dată discul Iris (1984), pe care l-am cumpărat şi eu imediat ce-am ajuns într-o librărie. Deşi componenţa nu mai era „ca pe vremuri”, totuşi am tocit, realmente, placa de vinil, până au scos CD-ul, după revoluţie. Nici discurile următoare nu mi-au scăpat.

Prin ianuarie sau februarie 1985, Iris şi alte două trupe au concertat la noi în orăşel. Iarna pusese toată ţara pe brânci, vă amintiţi? Zăpada măsura un metru la şes, circulaţia se oprise ori mergea icnit, se trăia fără curent, fără căldură. Vreo 500 de băieţi şi fete am stat în întuneric şi frig mai bine de şase ore, în Casa de cultură, până au sosit Irişii, cu autocarul delabrat. Nu cred că pe AC/DC i-am fi aşteptat la fel!

© 2007 Revista Ramuri