Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Casa germană

        de Annette Hess

(fragment)

Traducere din germană şi note de Daniela Ştefănescu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

 

 

Annette Hess s-a născut la Hanovra pe 18 ianuarie 1967 şi trăieşte în prezent în Saxonia Inferioară. A studiat iniţial pictura şi designul interior, iar ulterior scrierea scenică la Universitatea de Arte din Berlin. A lucrat ca ziaristă şi asistentă de programe şi de regie, înainte de a se lansa într-o carieră de succes ca scenaristă. Serialele sale de televiziune Weissensee, Ku’damm 56 şi Ku’damm 59, apreciate de critici,sunt foarte populare şi au avut un rol important în revitalizarea televiziunii germane. Ca scenaristă a primit numeroase premii: Premiul Grimme, Premiul Frankfurt al autorilor, Premiul german de televiziune pentru cel mai bun scenariu etc.„Dacă vrei să afli ceva despre sufletul german, poţi să scotoceşti prin arhive, să vorbeşti cu martori contemporani sau… să urmăreşti seriale de Annette Hess“, scria Kester Schlenz în Stern. Casa germană (Deutsches Haus, 2018; Humanitas Fiction, 2020) este primul ei roman devenit bestseller internaţional. Încă înainte de apariţia cărţii, în septembrie 2018, drepturile de traducere erau vândute în cincisprezece ţări, în 2020 ajungând la peste douăzeci şi cinci. Casa germană s-a aflat atât în topurile de vânzări, cât şi în topurile celor mai bune romane publicate în Germania şi în multe alte ţări, printre care S.U.A., Italia, Spania, Serbia, Brazilia etc. Din 2019, Annette Hess poate fi urmărită în talkshow-ul lunar despre seriale Seriös– Das Serienquartett, emisiune difuzată pe canalul de televiziune One.

Romanul de debut al strălucitei scenariste Annette Hess s-a impus printre cele mai apreciate cărţi ale anului 2018 publicate în Germania. Bestseller internaţional, este tradus în peste douăzeci şi cinci de ţări. Abordând cea mai dificilă parte a istoriei germane din secolul al XX-lea, captivează prin actualitatea temei, prin dozajul fin între saga de familie şi desfăşurarea primului eveniment major care a adus la cunoştinţa lumii ororile naziştilor, prin limbajul precis, elegant şi subtil în redarea atmosferei intense ce se menţine de la prima la ultima pagină.

Plasat în timpul procesului Auschwitz de la Frankfurt din 1963, romanul lui Annette Hess o are ca eroină pe tânăra translatoare din polonă Eva Bruhns, prinsă între aşteptările sociale şi familiale şi conştientizarea adevărurilor sumbre ale trecutului naţiunii ei. Pe măsură ce se implică în acest proces al crimelor de război, în care atrocităţile ies la suprafaţă, Eva face descoperiri zguduitoare legate de propria familie, a cărei regulă de aur ţinea de tăcere şi uitare.

Procesul Auschwitz de la Frankfurt se află în centrul acestui roman, dar povestea se ţese în sânul familiei Bruhns: Ludwig şi Edith, cârciumari harnici şi de treabă, care-şi iubesc copiii şi nu vor decât să uite trecutul. Fetele Bruhns, Eva si Annegret, nu pot fi mai diferite. Eva, translatoare din polonă la proces, logodită cu fiul unui bogătaş, se trezeşte însă repede la realitate şi îşi asumă vina. Annegret, mult mai cinică, nu-şi asumă istoria, vina cu atât mai puţin. Romanul te ţine în tensiune de la prima pagină, te atrage în atmosfera provincială a familiei, te aduce în sala de tribunal şi la Auschwitz, în Polonia comunistă, te cufundă în ambianţa şi mentalitatea anilor ’60 cu o scriitură detaşată, cinematografică.

„Cu povestea tinerei translatoare Eva Bruhns, scriitoarea Annette Hess face istoria contemporană tangibilă, o umple de viaţă. Iar numele Annette Hess este garanţia unei calităţi excepţionale.“ (Spiegel Online)

„Romanul Casa germană deschide o rană adâncă din istoria unui popor. E un torent în care clocoteşte un adevăr crunt. Este refacerea acelui chip întunecat al istoriei care a arătat fisurile profunde ale fiinţei omeneşti.“ (La Repubblica)

„Un debut puternic. Revelaţia cărţii este Eva Bruhns, o tânără complicată şi înţeleaptă, care ajunge să se cunoască pe sine într-un moment semnificativ al istoriei.“ (Publishers Weekly)

„Cu un talent narativ excepţional şi o mare luciditate, Annette Hess ne oferă o reconstrucţie importantă a procesului de la Frankfurt, făcându-ne să înţelegem problemele şi sentimentele de vinovăţie ale Germaniei de după război în faţa unui trecut înspăimântător.“ (Corriere di Bologna)

****

 

În sala de mese înaltă, aflată în semiîntuneric a Casei ger-mane, Eva spăla podelele. Tatăl ei, care se trezise între timp din somnul de frumuseţe, curăţa prin bucătăria lui, ca să lucească totul. Acolo mergea radioul. Un şlagăr se auzea sacadat, era o melodie pe care Eva dansase deja cu Jürgen. Peter Alexander1 cânta „Vino cu mine în Italia!“ Jürgen dansa bine. Şi mirosea atât de bine, a răşină şi aer de mare. O ţinea atât de strâns la dans! Ştia întotdeauna ce era corect şi ce era greşit. Eva înghiţi în sec. Îl împinse în gând de lângă ea, furioasă şi dezamăgită. Jürgen, care de o jumătate de an încoace o suna în fiecare dimineaţă la unsprezece de la biroul lui, nu dăduse astăzi pentru prima dată nici un semn. Eva pocni pardoseala cu cârpa udă de şters pe jos. Hotărî că, dacă Jürgen nu dădea nici un semn până la ora două, n-o să-l mai revadă. În afară de asta: scrisorile lui, brăţara din aur alb, mănuşile din piele de căprioară, lenjeria de corp din angora (Eva făcuse în noiembrie pneumonie şi Jürgen fusese foarte îngrijorat), volumul de poezii din Hesse şi… Bum bum bum! Cineva bătea la uşa încuiată de la intrare. Eva se întoarse: un bărbat, un tânăr. Jürgen care, complet în afara rutinei, îşi părăsise masa de scris, deoarece sentimentele pentru ea îl copleşeau, şi venise să-i ceară mâna aici şi azi. În genunchi. Eva puse deoparte peria de frecat, îşi scoase repede şorţul şi se duse la uşă. Totul era bine. Dar deodată, Eva îl recunoscu prin geam pe bărbatul nepoliticos de ieri. David Miller. Deschise enervată.

— Azi avem zi liberă!

David dădu din umeri şi o privi neimpresionat.

— Vin din însărcinarea…

Eva constată mirată că David nu lăsase nicio urmă în zăpada proaspătă, de parcă ar fi zburat până la uşă. Ciudat.

— M-a trimis procurorul şef.

Ezitând, Eva schiţă gestul de a-l pofti înăuntru. David intră. Se opriră în faţa tejghelei; în bucătărie se auzea acum timbrul plăcut al unui tenor italian. Eva ar fi putut să-l acompanieze cântând. „Şapte zile pe săptămână vreau să fiu cu tine.“

— Translatorul nu poate să iasă din ţară ca să vină, cel puţin nu încă. A fost încadrat ca neprezentând încredere din punct de vedere politic şi trebuie să-şi lămurească situaţia. Şi avem nevoie de un înlocuitor. Vineri încep dezbaterile judiciare.

Eva era luată prin surprindere:

— Adică, vreţi să ziceţi să traduc eu?

— Nu vreau să zic eu. Eu am venit aici doar din însărcinarea lui.

— Da… Şi cât o să dureze asta? O săptămână?

David o privi pe Eva aproape cu milă. Ochii lui erau albastru deschis, iar pupila stângă era mai mare decât cea dreaptă. Poate de vină era felul cum cădea lumina, poate era un defect din naştere. Îi dădea o expresie rătăcitoare, căutătoare. „Şi el nu se va găsi niciodată pe sine“, gândi Eva involuntar, fără să vadă un sens în acest gând.

— Aţi vorbit deja cu agenţia mea? Cu şeful meu, domnul Körting?

Însă David nu părea să fi auzit întrebarea. Se dădu înapoi, ca şi cum Eva i-ar fi tras o lovitură, şi se sprijini de tejghea.

— Nu vă simţiţi bine?

— Am uitat să mănânc de dimineaţă. Trece imediat.

David inspiră adânc. Eva se duse în spatele tejghelei şi umplu un pahar cu apă de la robinet. Îi întinse paharul, el luă o înghiţitură. Privirea îi căzu pe peretele de vizavi care era acoperit tot cu portrete alb-negru semnate. Erau bărbaţi şi femei, mai ales personalităţi locale, presupuse el, actori, fotbalişti, politicieni, care frecventaseră Casa germană. Îi zâmbeau lui David, arătându-i latura lor cea mai bună. David nu cunoştea pe niciunul. Îşi îndreptă spatele şi puse pe tejghea paharul golit pe jumătate.

— Daţi de ştire aici. David îi întinse Evei o carte de vizită cu numele procurorului general, şi o adresă şi un număr de telefon. Şi dacă acceptaţi, apucaţi vă să învăţaţi vocabularul necesar.

— La ce vă referiţi? Denumiri militare?

— Toate cuvintele imaginabile pentru felul în care poate fi omorât un om.

David se întoarse brusc şi părăsi birtul. Eva închise încet uşa în urma lui.

Tatăl ei venise între timp din bucătărie, în haina sa albă, pantalonii închişi la culoare, cu boneta de bucătar pe cap. Îşi aruncase peste umăr un prosop de vase în carouri roşii. „Arată ca un clovn gata să încaseze în faţă o canonadă de spaghete cu sos de roşii“, îşi spuse Eva.

— Cine a fost? Ce a vrut? Încă vreun pretendent, draga mea fiică? clipi Ludwig din ochi, apoi se aşeză în genunchi în faţa tejghelei pentru a lustrui cu prosopul de vase placa de tablă care proteja lemnul tejghelei de loviturile cu picioarele. Eva clătină enervată din cap:

— Tată, voi chiar aveţi o singură chestie în cap! E vorba de lucru. Ca translatoare la tribunal.

— Asta sună important.

— Este un proces împotriva ofiţerilor SS care au lucrat în acest lagăr.

— Ce lagăr?

— Auschwitz.

Tatăl ei continuă să lustruiască tabla de parcă n-ar fi auzit-o. Eva privi câteva clipe partea din spate a capului său, unde părul se tot rărea. O dată la opt săptămâni îl tundea în bucătărie. Nu putea să stea mult timp liniştit, ci se agita ca un băieţel. Era de fiecare dată un procedeu anevoios, dar Ludwig nu voia să meargă la frizer. Şi Eva avea o adevărată repulsie de coafor. Se temea ca un copil mic că tăiatul părului acolo ar putea să doară. „Sminteală nevrotică“, numea Annegret teama Evei. Eva luă din nou peria de frecat, iar cârpa o muie în găleată şi o stoarse. Apa nu mai era decât uşor călduţă.

Mai pe seară, părinţii s-au aşezat în camera de zi. Ludwig în stânga, în colţul său de sofa care se tocise, Edith în fotoliul ei galben mic, a cărui catifea avusese pe vremuri reflexe aurii. Purzel se încovrigase în coşuleţul lui. Din când în când, lătra uşor în somn. La televizor tocmai se putea urmări telejurnalul; un prezentator citea ştirile şi erau intercalate imagini mici. Ludwig comenta, ca de obicei, fiecare eveniment. Edith îşi luase un lucru de mână. Cârpea o gaură în mănuşa portocalie a lui Stefan, se pare că Purzel îşi băgase din nou dinţii în ea. Crainicul relata despre proiectul cel mai mare de construcţie de diguri al Republicii Federale. După o durată de construcţie de numai patru luni, fusese închisă şi ultima porţiune a digului de protecţie lung de trei kilometri, ridicat în zona tidală din Rüstersiel2. O fotografie arăta o grămadă mare de nisip.

— Rüstersiel, spuse Ludwig, cu o uşoară notă de nostalgie în glas. Mai ştii cum am mâncat acolo odată calcan?

Edith nu şi-a ridicat privirea şi a făcut doar „mmhî“.

„La un incendiu într o galerie de pictură din Detroit cad victimă flăcărilor treizeci şi cinci de tablouri ale pictorului spaniol Pablo Picasso. Paguba se ridică la, calculat în mărci vestgermane, circa două milioane DM“, a citit prezentatorul.

În spatele lui a apărut o pictură cubistă, care nu făcea nicio impresie pe ecranul televizorului mic alb-negru.

— Asta înseamnă şaizeci de mii de mărci pe tablou! De ce or fi aceste tablouri atât de scumpe, numai bunul Dumnezeu ştie.

Edith a replicat:

— Nu te pricepi tu la asta, Ludwig.

— Nee, şi e bine aşa.

„Din ordinul ministrului federal al afacerilor interne Hermann Höcherl, fostul comandant principal de unitate SS3 Erich Wenger este transferat de la Direcia Federală pentru Apărarea Constituţiei la Biroul administrativ din Köln.“

Peretele dindărătul crainicului a rămas gri. Nu au aflat cum arăta Erich Wenger. Părinţii tăceau. Respirau în acelaşi ritm. A urmat buletinul meteorologic cu o hartă a Germaniei plină de cristale albe. Va ninge în continuare.

— Să se mărite repede cu Schoormann ăsta, a spus Ludwig, vorbind în dialectul din nord.

Edith a ezitat. Dar după aceea a răspuns:

— Da. E probabil cel mai bine.

În vila familiei Schoormann, Jürgen stătea cu tatăl său şi a doua soţie a acestuia la cină. Mâncau, ca în fiecare seară, abia la opt şi jumătate, de vină fiind comerţul prin poştă. Jürgen lucrase până pe seară cu colaboratorii lui la catalogul cel nou. Acum îşi observa tatăl, care şedea vizavi de el şi îşi diseca suspicios pâinea cu brânză. Tatăl său slăbea văzând cu ochii; fusese întotdeauna un om masiv, iar acum se tot chircea, rămânând doar o bucăţică de om. „Ca un strugure care în soare devine stafidă“, gândi Jürgen. Brigitte stătea lipită de tatăl lui, îl mângâia pe obraz şi-i punea felia de brânză înapoi pe pâine.

— Este şvaiţer, Walli, îţi place.

— Măcar Elveţia4 este neutră.

Walther Schoormann muşcă cu grijă din pâinea lui şi o mestecă. Uneori uita să înghită. Atunci, Brigitte îi făcea un semn de îmbărbătare din cap. „E o comoară“, îşi spuse Jürgen. Era sigur că şi mama lui ar fi fost de acord cu ea. Prima doamnă Schoormann, al cărei chip delicat îl arăta o fotografie neclară de pe bufet, îşi pierduse viaţa în martie 1944 la un atac aerian asupra oraşului. Jürgen avea pe atunci zece ani şi fusese trimis la ţară, la ferma unor ţărani din Allgäu5. Fiul acestora îi spusese că mama lui ar fi ars, că ar fi alergat ca o torţă pe străzi. Urlând. Jürgen ştiuse că băiatul voia să-l chinuie. Dar imaginea n-o putuse uita. Începu să urască tot. Chiar şi pe bunul Dumnezeu. Aproape că o luase razna. În aceeaşi perioadă, tatăl lui zăcea în puşcărie; fusese ridicat de Gestapo în vara lui 1941 ca membru al Partidului Comunist. Într-o dimineaţă, la două luni după încheierea războiului, apăru la ferma din Allgäu, ca să-şi ia fiul. Jürgen ţâşnise din casă, îşi strânsese tatăl în braţe, nemaivrând să-i dea drumul, şi plânsese atât de mult şi de tare, încât până şi fiul ţăranului prinsese până la urmă milă de el. Walther Schoormann nu povestise atunci nimic şi nici până în ziua de azi nu vorbea despre perioada lui de detenţie. Însă de când se îmbolnăvise, şedea adesea ore întregi în micul şopron din grădină, pe un taburet, şi privea spre fereastra cu zăbrele, de parcă ar fi fost un prizonier deznădăjduit. Când Brigitte sau Jürgen voia să-l ia de braţ şi să-l ducă afară din şopron, se apăra. Pentru Jürgen era o enigmă, dar Brigitte spusese că poate tatăl lui voia s-o scoată astfel în fine la capăt cu ceva ce trăise, voia să-şi depăşească trăirea. Walther Schoormann înghiţi şi luă, pierdut în gânduri, încă o îmbucătură. Pâinea cu brânză îi plăcea. Ca fost comunist şi ulterior mare antreprenor, era un exemplar unic, pe care oamenii îl priveau cu uimire. Subliniase de altfel mereu că tocmai datorită atitudinii lui sociale avusese succes după război. Voia să-i ajute cu mărfuri avantajoase pe oamenii care pierduseră tot. Avantajoase pentru că el ocolea comercianţii, economisea desfacerea, chiria, colaboratorii şi furniza direct în casele oamenilor. „Difuzarea Schoormann“ crescu în intervalul a zece ani, devenind o antrepriză cu şase sute cincizeci de angajaţi, iar el avea mereu în vedere ca oamenii să fie bine trataţi şi să se bucure de siguranţă socială. Pe la mijlocul anilor ’50, construi apoi pe coasta Taunusului6 o casă care deveni însă prea mare. Numeroasele încăperi nu aveau nicio utilizare, iar bazinul a fost umplut numai în primul an cu apă. După aceea, piscina cu plăci de faianţă bleu a zăcut nefolosită şi goală. După ce Walther Schoormann s-a recăsătorit cu cinci ani în urmă cu unul dintre manechinele care prezentau în catalogul Schoormann lenjeria intimă, cu treizeci de ani mai tânără, cu experienţă de viaţă şi mereu încrezătoare, a existat cel puţin o persoană în casă care să se bucure de acest lux. Piscina a fost din nou umplută cu apă, Brigitte făcându-şi zilnic rundele. Şi în casă mirosea din nou uşor a clor. „Şi Eva ar locui aici şi poate ar înota“, se gândi Jürgen. Eva. Ştia că ea i-aştepta telefonul. Dar ceva ce nu putea sau nu voia să sesizeze îl reţinea. Încă de când era mic, Jürgen dorise să se facă preot. Ritualurile uşor de înţeles şi de reţinut, parfumul ameţitor al tămâiei, splendidele haine preoţeşti şi naosurile care păreau atât de impunătoare îl fascinaseră. Iar Dumnezeu exista fără îndoială. Mama lui credincioasă îi sprijinise înclinaţia şi se jucase deja cu un Jürgen mic de cinci anişori de-a slujba religioasă. Îi croise o sutană liliachie şi, când Jürgen stătea la masa mică din camera lui şi declama „O, tu, mielul lui Dumnezeu…“, ea reprezenta toată comunitatea enoriaşilor şi răspundea smerit „Mărire ţie“. Numai cu lumânări care ardeau şi cu beţişoare parfumate nu avea voie să umble. Tatăl, ateu convins, zâmbise mereu ironic văzând acest spectacol. Însă când Jürgen îşi exprimase puţin înainte de bacalaureat dorinţa de a studia teologia, se ajunsese la tot felul de discuţii în contradictoriu între tată şi fiu. În cele din urmă însă, Walther Schoormann se supusese dorinţei soţiei lui decedate. Jürgen a avut voie să-şi înceapă studiul. Dar de doi ani încoace, lucrurile stăteau cu totul altfel. Tatăl nu mai putea fi lăsat singur, firma suferise sensibil sub unii dintre noii directori şi Jürgen renunţase la planul său de viaţă pentru munca de o viaţă a tatălui său. Însă dacă era să fie sincer, şi perspectiva unei vieţi de celibat îl deconcertase tot mai mult. Eva. Tradusese în firma lui de câteva ori corespondenţa cu furnizorii polonezi. Întâi îl frapase părul ei, pe care-l purta strâns în coc, fără a ţine cont de moda zilei. Şi în rest i se părea înduioşător de demodată şi naivă. Se va lăsa condusă, se va supune soţului ei. Voia să aibă copii cu ea. Numai că nu ştia ce se va întâmpla când îi va mărturisi tatălui său că familia Evei avea un birt taman pe strada Berger. Faptul că familia Bruhns era evanghelică era un punct câştigat. Dar un birt în „satul vesel“? Putea Eva să fie oricât de candidă, putea Jürgen să sublinieze oricât de mult că birtul se află în partea cumsecade a străzii. Fie că era sus, fie că era jos… ăsta nu putea fi decât un local rău famat! Walther Schoormann nu era numai un antreprenor socialist, mai era şi unul dintre rarele exemplare de comunist pudic.

— Jürgen, ce-i atât de amuzant? Pot să râd şi eu cu tine?

Tatăl lui îl privi, limpede şi direct, ca şi cum deodată o legătură în creierul lui ar fi fost iar deblocată. Jürgen îşi puse tacâmul deoparte.

— Ştii ce voia Schurick să bage în catalog? Un înţepător de ouă electric. Cică e ultima modă în America.

Tatăl zâmbi, Brigitte ridică din umeri.

— Eu aş cumpăra aşa ceva.

— Pentru că tu cumperi tot.

Walther Schoormann luă mâna lui Brigitte şi o sărută rapid, dar drăgăstos. După care o ţinu în continuare strâns. Jürgen privi dincolo de cei doi spre grădina înzăpezită, concepută să arate ca un parc. Felinarele exterioare purtau scufii de zăpadă. Tufişurile nu se mişcau deloc. El trebuia s-o sune pe Eva.

1 Peter Alexander (1926-2011) a fost un cântăreţ şi actor austriac, unul dintre cei mai populari artişti în ţările de limbă germană din anii ’50 până prin anii ’80, o figură proeminentă în lumea divertismentului.

2 Cartier din oraşul german Wilhelmshaven, de pe coasta Mării Nordului.

3 SS Hauptsturmführer.

4 Schweizer Käse (brânză şvaiţer) şi Schweiz (Elveţia; în texte româneşti mai vechi, numită şi Sviţera).

5 O regiune în Şvabia, în sudul Germaniei, dar cuprinzând şi o zonă austriacă.

6 Lanţ muntos la nord de Frankfurt, vârful cel mai înalt având sub nouă sute de metri.

© 2007 Revista Ramuri