Aceste necunoaşteri nu vor putea fi depăşite, fără a lua în considerare importanţa tradiţiilor populare şi elaborarea unei metodologii de promovare a materialelor etnografice şi folclorice la rangul de documente istorice specifice. Or, ceramica este, alături de portul popular şi obiceiuri, principala purtătoare de informaţii care a conservat neîntrerupt de la apariţia civilizaţiei (neolitic) şi până azi. În ceramică au fost imaginate şi modelate primele reprezentări divine ale neoliticului prin intermediul formelor şi semnelor simbolice, care au fost treptat extrapolate în timp şi pe alte categorii de materiale, textile în cazul pieselor de port şi decorative, metale, lemn, os etc., iar în ultima parte a evoluţiei istorice, semnele şi formele simbolice au fost traduse într-un limbaj verbal, aşa cum le găsim în textele folclorice.

Privită din această perspectivă, apariţia monografiei Ceramica din Gorj (Editura „Grai şi suflet”, Cultura Naţională, Bucureşti, 2007, 200 pagini), zonă privilegiată a creativităţii tradiţionale româneşti, semnată de Ioan Godea şi Gheorghe Focşa, doi autori celebri în etnografia românească, aparţinând a două generaţii de cercetători, acoperind aproape un secol de investigaţii ştiinţifice ale satului românesc, reprezintă un eveniment editorial care merită semnalat nu numai specialiştilor etnografi, ci şi altor categorii de cercetători care studiază identitatea culturală şi istoria culturii româneşti, arheologi, lingvişti, sociologi, istorici de artă, istorici ai religiilor etc. De asemenea, cartea, prin acurateţea descrierii proceselor tehnice şi excelentele ilustraţii, este un veritabil manual de olărie pentru cei care doresc să practice acest meşteşug şi pentru perfecţionarea noii generaţii de ceramişti apărută după 1989.

Gheorghe Focşa a fost iniţiat în cercetarea etnografică la cunoscuta şcoală sociologică de la Bucureşti, întemeiată de Dimitrie Gusti, care îşi propunea cunoaşterea ştiinţifică exhaustivă a satului românesc în vederea reformei sociale. A rămas în conştiinţa comunităţii ştiinţifice şi a publicului prin rigoarea descrierii satului în monografii precum „Ţara Oaşului”, sau „Elemente decorative ale bordeiului din sudul Olteniei”, etc., şi prin refuzul demolării Muzeului satului din Bucureşti al cărui director era în primii ani ai ocupaţiei sovietice.

Ioan Godea este absolvent al Universităţii din Cluj-Napoca, Facultatea de istorie, secţia de Istorie a artei, condusă de reputatul profesor V.Vătăşanu. A debutat în spaţiul cercetării etnografice la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, în anii ‘60. Este cel mai prolific cercetător al generaţiei sale. Eforturile de cunoaştere şi punere în circuitul ştiinţific a creativităţii satului românesc însumează peste 30 de volume care abordează cvasitotalitatea civilizaţiei tradiţionale, de la ocupaţii, meşteşuguri şi arhitectură precum „Culele din România” apărută în 2006 şi „Arhitectura la români de la origini la Cozia”, în 2007.

Monografia pe care o prezentăm însumează 200 de pagini, dintre care 143 de text însoţit de grafică şi fotografii alb-negru şi 57 de planşe color care documentează tehnologia, tehnicile de modelare, arderea, decorarea, istoria şi specificul formelor şi semnelor decorative: sate de olari din Gorj; materia primă; tehnica olăritului; cuptorul pentru ars oale; ornament şi smălţuire; categorii de vase; adaptarea producţiei la necesităţile vieţii sociale; preţul, desfacerea şi aria de răspândire a vaselor; caracteristici estetice; inovaţii; fabrica de ceramică de la Tg. Jiu; şcoala de ceramică de la Tg. Jiu; note; anexe; glosar.

Reţinem câteva aspecte care conferă valoare şi interes pentru specialişti, aspecte care vizează rigoarea descrierii proceselor tehnice, abundenţa amănuntelor semnificative, arhaismul termenilor şi expresiilor, sugerând şi amintind dimensiunea ritualică a practicării meşteşugului în epoca de început a civilizaţiei. „Pământul frământat pe fund din scânduri de lemn, era adunat laolaltă într-o turtă rotundă, cilindrică, şi apoi tăiat cu cuţitoaia făcută din oţel din coasa veche, o lamă cu două urechi la care se pot ataşa două mânere de lemn. Cu această unealtă de oţel făcută de fierarul satului, unealtă care se ascuţea cu ciocanul pentru bătut coasa şi care se bătea din două în două zile pe nicovală, se tăia pământul în felii subţiri ca frunza, se scoteau pietrele şi toate impurităţile, fire de paie, etc. Meşteşugarul asculta atent zgomotele lamei care trecea prin pasta de pământ frământat, privind în acelaşi timp la suprafaţa feliilor tăiate, se aude, grăngăne cuţitoaia, se observă cu ochii când se iveşte pietricica. Atunci te opreşti, o alegi cu degetul şi o dai la o parte.”

Termenul utilizat de olari ca unitate de măsură etalon pentru cantitatea de argilă consumată la confecţionarea vaselor era „capul”. „Capul” este o sferă de pământ de mărimea unui cap de om. Din această cantitate de pământ se confecţiona o oală de 14-15 kg, sau mai multe dar cu o capacitate mai mică. Tot denumirea de „cap” era folosită şi la indicarea categoriilor de vase: una la cap, două la cap etc., până la cinci oale cu diferite capacităţi. Aceeaşi unitate de măsură, „capul”, era folosită şi la indicarea încărcăturii unui car de oale, care putea transporta între 80 şi 100 de capete, echivalând cu 260-300 vase.

Nu pot fi evocate în această scurtă prezentare mulţimea informaţiilor privind cel mai vechi meşteşug descoperit de către om, care a marcat începutul civilizaţiei, alături de descoperirea agriculturii şi domesticirea animalelor. Multe din informaţiile cuprinse în text sunt necunoscute de către specialişti, dar şi de către olarii mai tineri, şcoliţi în instituţiile moderne de învăţământ, cu un alt orizont informaţional şi estetic. Aceste date au fost culese de la ultima generaţie de olari care foloseau tehnicile şi tehnologiile arhaice.

Cartea se citeşte pe nerăsuflate datorită abundenţei şi ineditului informaţiilor, arhaismului expresiilor şi fluenţei expunerii.

Mircea Eliade, în prefaţa volumului „De la Zalmoxis la Ghinghis Han”, sublinia importanţa monografiilor în adâncirea cunoaşterii tradiţiilor populare româneşti şi posibilitatea pe care acest tip de cercetări o deschide studiilor de sinteză: „Exegeza materialelor româneşti şi sud-est europene înlesneşte analiza tradiţiilor religioase populare din India, Asia centrală, Extremul Orient şi Mesoamerica şi este la rândul ei validată de rezultatele obţinute în aceste arii culturale.”

Această aspiraţie a cercetării tradiţiilor româneşti este justificată de interferenţa marilor curente culturale neolitice europene din sudul, vestul, nordul şi estul Europei din care s-a născut splendida ceramică pictată eneolitică de la Cucuteni din nordul Moldovei, cea mai elaborată expresie estetică a Europei din acea vreme.