Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dumnezeul copil

        de Adrian Popescu

Cel pe care Tatăl l-a născut înainte de Luceafăr a luat şi trup pământesc, născându-se din Fecioara Maria. Cauţi locul unde s-a întrupat Mântuitorul la Betleem şi cobori în Biserica Naşterii Domnului pe nişte trepte destul de abrupte, în semi-întuneric, pentru a ajunge la o grotă, unde îngenunchezi speriat de umilinţa măreţiei dumnezeieşti. Steaua de pe o lespede şi candelele naţiunilor adorându-L au venit mult mai târziu. Păstorii au fost primii care l-au văzut pe pruncul iudeu, care tremura, poate de frig, deşi îl învelise Sfânta Fecioară în veşmântul ei. Şi-o fi pus şi dreptul Iosif haina peste copil? Apoi au venit magii, aducându-şi darurile simbolice, dar mai ales aducând închinarea neamurilor de unde provenea fiecare. Cum ne închipuim azi scena? Cu ajutorul picturilor de pe iconostase şi al miniaturilor medievale, al tablourilor renascentiste. Nu e uşor să alegi, mie lucrarea lui Leonardo Da Vinci, Închinarea magilor, mi se pare cea mai aproape de sentimentul pe care, cred, l-au experimentat acei păstori evrei, oameni simpli, dar cu frica lui Iahve. Ce vedeau ei acolo în fân îi uimea – un copil abia născut – cum să priceapă ei instantaneu că e Fiul celui Preaînalt? Dar ceva îi tulbura profund, apropierea de divin, Prezenţa Sa. Magii, da, cu ştiinţa lor secretă, regi-magi, zic unii, intuiau miracolul. Aproape fiecare sacră scenografie a Naşterii le exaltă culorile veşmintelor, stăruie asupra casetelor cu aur, smirnă, tămâie, pe care magii le depun la picioarele Copilului. Sfântul Francisc a imaginat la Greccio, provincia din Rieti, întreaga ambianţă a Naşterii, a recreat momentul sfânt într-un grajd din Umbria. Boii, asinul, oile – reali. O parte dintre oamenii locului, cei de la 1223, deveniseră personajele Noului Testament. De aici porneşte tradiţia italiană a pioaselor iesle, numite i presepi, construite la început cu o simplitate copilărească, mai apoi, tot mai complicate, sate în miniatură, uliţe, personaje ale vieţii cotidiene, nu doar cele biblice. Păcat însă că abuzurile absurde ale corectitudinii politice au restrâns ori chiar au oprit aceste reprezentări sacre ale Naşterii Domnului, din, chipurile, teama de a nu jigni? sensibilitatea religioasă a necreştinilor. Franciscanii pun mereu carnaţia concretului peste concepte, adaugă culorile lui Giotto, simplitatea esenţială imediatului. La Betleem, ei închipuie mai recent Grota laptelui. Fecioara alăptându-şi copilul, o picătură din laptele Său cade pe jos... „Dacă nu veţi fi asemenea pruncilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”. Crăciunul e, negreşit, cea mai apropiată sărbătoare de starea sufletească a copilăriei. Sărbătoarea ivirii pe lume, lumea noastră, a unui Copil. Situată în miezul iernii, înseamnă desigur o schimbare cosmică, Sol invictus al celor vechi, dar şi strălucirea luminilor, armonia glasurilor de colindători, mirosul bradului nins din munte, puritatea zăpezilor luminându-ne geamul.

Transparenţa este proprie Crăciunului, aerul geros, de sticlă, pare tăiat de diamantul stelei magilor.

© 2007 Revista Ramuri