Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Publicistica – sau despre un fel de „oficiu” al preotului

        de Mihai Zamfir

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

În toamna lui 2020, la editura Spandugino a apărut Alt jurnal indirect, volum care antologhează o parte (o bună parte) a activităţii publicistice din ultimii ani a domnului Mihai Zamfir. Ce este publicistica pentru Mihai Zamfir, ce ar trebui să fie aceasta, ce nu a fost să fie, ce nu va mai fi niciodat㠖 acestea sunt câteva dintre reperele conversaţiei de mai jos. Tot în 2020, Mihai Zamfir a publicat un volum de convorbiri şi un apreciat roman.

 

 

– Vă mai amintiţi despre ce era primul text al dumneavoastră pe care l-aţi încadra în această specie – publicistica?

– Eu am început să scriu când jurnalistica nu era liberă. Ceea ce vrea să însemne că, deşi exista nominal profesia de jurnalist, de fapt, nimeni nu o putea exercita cum se cuvine. Nu puteai scrie despre ce voiai. Erau, dar din alte motive decât astăzi, şi atunci ziare foarte puţine, la fel reviste – lunare ori săptămânale. Primul meu text, de fapt primele mele texte publicistice – debutul meu în revist㠖 s-a realizat într-o revistă celebră pe vremea aceea, Contemporanul, condusă de George Ivaşcu. Ca să fac acest pas am fost stimulat de faptul că Ivaşcu mi-a fost profesor; am făcut cu el un semestru la facultate. Şi atunci, am început prin a comenta diverse studii de istorie literară referitoare la literatura veche, la cea paşoptistă sau la cea clasică. În concluzie, la această întrebare: am început în genul cel mai plictisitor cu putinţă. Nu aş vrea să îmi recitesc textele scrise atunci, deşi, la vremea lor, au fost lăudate, au avut, cum se spune, ecou. Dar pentru că nu erau, de fapt, decât nişte scurte scrieri de natură ştiinţifică, cu greu ar putea intra în categoria jurnalisticii, a publicisticii...

– Dar primul sau primele texte de după 22 decembrie 1989?

– Aceasta este cu totul altceva. Scrisul meu în libertate a avut imediat drept urmare un fapt: atunci am început şi eu cu adevărat să trăiesc ca publicist, în primele zile de după 22 decembrie 1989. Primul meu text în libertate chiar aşa se chema: „Libertate”.

– Deci, „libertate”, nu egalitate...

– „Libertate”! A apărut, desigur, în România literară şi, dacă ţin bine minte, prima frază era cam aşa: „e cel mai frecvent nume scris pe zidurile Bucureştiului astăzi – libertate”. Atunci a început, de fapt, perioada din viaţa mea în care am făcut ce visam de treizeci de ani să fac, şi anume să scriu despre orice, despre orice îmi face mie plăcere şi fără niciun fel de restricţie.

– Din punctul dumneavoastră de vedere, prin ce e diferită publicistica de alte specii ale jurnalismului?

– Am constatat, nu acum, ci de multă vreme, pot să spun chiar de când studiam literatura română interbelică, am constatat, aşadar, că românul e născut nu poet, dramaturg în niciun caz, prozator nu foarte mult, doar puţin, ci jurnalist. Românul e născut jurnalist! Chiar atunci când talentul nu serveşte foarte mult personajul, chiar atunci când tema dezbătută nu are o miză extraordinară, românul are această pasiune a descărcării sociale. Şi anume: a atacării unei teme în care el crede că poate aduce ultimul cuvânt, că poate să formuleze, vorba vine, „adevărul”. E, evident, o prostie, dar asta nu are importanţă. Pornirea există şi e foarte puternică. Iluzia întreţine o cantitate enormă de oameni care scriu jurnalism. Lucrul se verifica uşor în epoca interbelică. Şi, pentru mine, acest lucru s-a văzut extraordinar de limpede începând cu ianuarie 1990. Când a dispărut cenzura. Atunci, cantitatea de oameni care au dorit să fie jurnalişti, publicişti a fost imensă. Şi nu numai că a fost imensă, dar s-a mai întâmplat ceva: persoane care până atunci fuseseră poeţi, prozatori, filozofi, eseişti, oameni de ştiinţă, istorici, lingvişti etc., toţi s-au repezit în aria publicisticii, a jurnalisticii. Aceasta a arătat, încă o dată, ce rezerve extraordinare de jurnalism latent au existat în România. O „rezerv㔠reprimată timp de 45 de ani şi care, iată, deodată, a izbucnit. Izbucnirea a fost, după părerea mea, spectaculoasă; ea s-a petrecut în toate ţările foste comuniste, dar am impresia că în România mult mai mult pentru că la noi teroarea fusese cu mult mai mare. În Polonia, în Ungaria, în Cehoslovacia, chiar şi în RGD sau în URSS existase nu o pres㠄de opoziţie”, ci, în interiorul presei de atunci, posibilitatea de a fi exprimate şi opinii uşor divergente cu linia oficială. La noi, nu. Şi atunci, când a sărit „capacul cazanului”, a fost ceva realmente zguduitor.

– Ce virtuţi conferiţi publicisticii? De ce să iubim publicistica?

– Publicistica are avantajul enorm al actualităţii perpetue. Dacă vrem să ştim neapărat cum stau lucrurile, trebuie să ne adresăm ziarelor; ziarului cotidian mai ales, dar şi revistelor, fie ele de cultură sau de actualitate socio-politică. Pe de altă parte, fiind o specie fără virtuţi „nobile”, nefiind încadrată în nicio panoplie a retoricii – nici vechile retorici, nici noile retorici nu pomenesc de publicistic㠖, lumea (mai ales cea din ultimii 30 de ani) are impresia că o poate face oricine. Iluzia unei libertăţi totale pândeşte această specie. Dar nu e, în realitate, chiar aşa. Pentru că, dacă se poate face foarte uşor publicistică, se poate face foarte greu publicistică de calitate. Publicistica de calitate e la fel de rar㠖 din păcate – cât de rară este şi poezia bună, proza bună, eseul bun. Nu e mai uşoară.

– Cum e, din punctul dumneavoastră de vedere, publicistica de calitate? De ce e nevoie ca să avem aşa ceva?

– De ceva banal, de fapt: e nevoie de talentul celui care o scrie. Nu subiectul, ci talentul. Sunt subiecte spectaculoase, evenimente de importanţă extraordinară despre care se scrie mediocru, pe care un publicist le poate rata cu seninătate. Nici măcar ecoul public al unui eveniment nu e criteriul fundamental, pentru că oamenii se pot foarte uşor inflama pentru nişte lucruri până la urmă insignifiante. Ceea ce contează însă e talentul celui care scrie. Şi aici, deodată, vedem că înrudirea cu literatura există. Publicistica e un fel de verişoară de-a doua cu literatura; dar vară de sânge, adică nu prin alianţe, ci din familie. Dovadă că au existat personaje importante care s-au ilustrat perfect şi ca mari poeţi, critici, prozatori, dar şi ca mari gazetari, publicişti. Şi, de vreme ce face parte dintre rudele literaturii, publicistica este o rudă care trebuie tratată cu consideraţie. Încă o dată: e la fel de greu să faci publicistică bună cum e la fel de greu să faci literatură bună.

– Dumneavoastră aţi fost, pentru ceva vreme, şi diplomat. A fost această condiţie, această profesie pe care aţi exercitat-o o constrângere pentru publicistica dumneavoastră?

– A fost mai ales un factor de constrângere. Am funcţionat ca diplomat aproape 10 ani. Cam patru ani în Portugalia, în jur de şase ani în Brazilia – în ambele cazuri ca Ambasador. Reprezintă o constrângere această condiţie, pentru că, din păcate, un diplomat nu poate să spună decât rareori ceea ce crede. Nemaivorbind că anumite circumstanţe de ordin politic fac în aşa fel încât de anumite subiecte este mai bine să nu te atingi. Şi atunci, evident, pentru cel care vrea să scrie despre orice a fi în această profesie înseamnă o constrângere. În cazul meu, a fost şi un avantaj, prin aceea că a durat puţin – 9 ani şi jumătate, aproape 10 ani înseamnă, pentru diplomaţie, puţin la nivelul unei vieţi. Dacă ar fi durat mai mult, era jale. Tot avantaj a fost faptul că am avut contacte cu cercuri de informaţie, cu cluburi, cu grupări de oameni, cu autorităţi oficiale politice la care era foarte greu altfel să ajung, sau poate chiar imposibil. În felul acesta, ajutat de diplomaţie, poţi vedea spectrul unei ţări şi al unei societăţi de la un cap la altul. Diplomaţia e o ocazie importantă de a cunoaşte lumea.

– Dintre subdiviziunile publicisticii, care vi se pare cea mai dificilă? De pus în practică, vreau să zic...

– Cel mai greu de pus în pagină este, cred, textul politic, pentru că, aici, foarte uşor intervin pasiunea sau chiar idiosincraziile proprii, preferinţele, simpatiile, antipatiile. Or, după părerea mea, ceea ce văduveşte foarte grav majoritatea articolelor pe teme politice nu e numai pasiunea cu care sunt scrise, ci absenţa moderaţiei stilului. Idealul meu de publicistică politică e acel articol calm şi, dacă se poate, elegant, fără injurii, fără patimă, fără violenţe, fără parti-pris evident, dar, în acelaşi timp, care ar putea fi luat separat de subiectul lui, detaşat, cu posibilitatea de a fi privit ca, să zicem, un poem în proză. Atunci de-abia, cred eu, publicistica politică are un anume rang, o anume nobleţe şi eficienţă pentru persoanele care gândesc. Din păcate, textele de acest tip sunt rare – 10% din total, să spunem cu generozitate. Majoritatea lor sunt un urlet generalizat, de o mediocritate strivitoare; de asemenea, nu puţine au o „pedal㔠pe vulgaritate extrem de apăsată.

– Apropo de acesta: nu vi se pare că e un semn – încă un semn – al decăderii publice faptul (incontestabil, după părerea mea) că la noi lipsesc polemicile şi prisosesc pamfletele (şi acelea, adesea, de joasă speţă)?

– Cred că situaţia aceasta nu e, din păcate, o realitate numai la noi. Pare să fie un spirit al epocii; lucrurile s-au schimbat în întreaga lume, mă tem că nu neapărat în bine. Să dau un singur indiciu: este de ajuns să urmărim nivelul jurnalistic al campaniilor electorale din ţări cu foarte îndelungată şi bună tradiţie de dispută politică: Franţa, Anglia, Statele Unite, Germania. Până şi acolo, atacurile directe, atacurile vulgare, procesele de intenţie, amestecarea dimensiunii private cu cea publică a vieţii unui personaj politic, atacarea până şi a unor defecte fizice sunt, din păcate, constante ale „dezbaterilor”. Din păcate...

– Cum scapă de condiţia sa efemeră un text de publicistică? Cum devine mai puţin perisabil, cum trece – poate chiar într-o carte – dincolo de contextul îngust în care e scris?

– Pentru ca un text să sară peste timpul său trebuie să fie întrunite, cred, două condiţii. Mai întâi: să fie scris cu talent. Accentuez această idee, pentru că o consider importantă. E, poate, o virtute cardinală sau, în orice caz, condiţie sine qua non. Dar, dincolo de talent, mai este ceva. Destinul fericit – cel la care se referă întrebarea dumneavoastr㠖 al unui text de publicistică depinde, să ştiţi, şi de întâmplare. Dacă e primul text ce atacă o problemă care, prin forţa lucrurilor, a împrejurărilor, se va dovedi recurentă, această primă semnalare are şanse să treacă timpul scurt despre care vorbeaţi. Cel mai adesea, evenimentele mari au o doză mare de imprevizibil, ceea ce face ca atunci când publicistul scrie, primul, despre un eveniment, el să nu ştie că textul său va supravieţui mai mult decât în mod normal.

– În prezent, „măsuraţi” altfel impactul textelor dumneavoastră de publicistică decât în urmă cu 20 sau 30 de ani?

– Realitatea mă obligă să o fac altfel, da. Imediat după Revoluţie eram tot timpul sunat, abordat, uneori contrazis, chiar felicitat. Mă frapează şi acum acest detaliu: oamenii necunoscuţi veneau – şi sunt convins că nu eram o excepţie – ca să îmi spună părerea lor despre un text de-al meu sau altul. Era, e adevărat, şi foamea de a citi presă. Ei bine, acum, pe de o parte, lupta politică de la noi nu mai este aşa de încrâncenată şi nu mai înseamn㠄da” sau „nu” din punctul de vedere al libertăţii, pe de altă parte, aceasta înseamnă că textele publicistice de natură politică îţi păstrează un anume interes din partea publicului, dar nu mai au un rol decisiv, vital pentru societatea românească. Şi atunci, şi ecoul unor asemenea texte e mai mic, semnificativ mai mic. În ce mă priveşte, scriu în ultimii ani din ce în ce mai puţin texte care au legătură cu politica. Mă interesează tot mai mult să scriu despre acele fapte, detalii ale culturii despre care ştiu că, din păcate, sunt perisabile. Încerc să surprind anumite laturi ale culturii despre care ştiu sigur că peste foarte puţin timp nu vor mai fi actuale.

– Credeţi că scăderea semnificativă a impactului textelor de publicistică merge în paralel şi cu o decădere a importanţei textului scris?

– Acesta este un fapt evident. Mai mult, aş spune că nu e vorba de o paralelă, ci de o conjugare. După ce ani buni presa pe hârtie a fost hotărâtoare, acum mijloacele televiziunii şi reţelele sociale suplinesc această funcţie publică. Din păcate, nu şi – într-o măsură foarte mare – radioul. Pe de altă parte, pentru a fi un foarte bun jurnalist la radio sau la televiziune îţi trebuie altceva decât ceea ce ai avea nevoie pentru a fi un foarte bun jurnalist de presă scrisă. Nu aş spune că sunt chiar domenii diferite, dar sunt vocaţii diferite.

– Care este, la dumneavoastră, textul de cel mai mare impact din zona aceasta a publicisticii? Textul cu care, cum se zice pe româneşte, aţi „bubuit”?

– Nu, nu am „bubuit”. Am scris un articol, totuşi, al cărui ton avea, ceea ce e rar la mine, o anume virulenţă. Era un text scris într-un an când alegerile la noi au fost, destul de evident, trucate. Ideea de a truca alegerile mi s-a părut inadmisibilă. Articolul, fără ca eu să ştiu, a şi fost, de altfel, tradus în două ziare străine de mare importanţ㠖 unul francez şi unul olandez. Dar o asemenea intervenţie a fost o excepţie. În general, stilul meu este altul – şi am mai vorbit ceva mai înainte despre moderaţie, despre o anume eleganţă. Eu cred în ideea că picătura sfarmă piatră. Până la urmă, acesta este articolul de ziar pentru mine. Oricât de aparent senzaţională ar fi o descoperire, ea trece odată cu senzaţionalul. Dacă vrei să ai o influenţă reală asupra opiniei publice, atunci trebuie să fii conştient că te înhami la o operaţiune de durată. Nu se poate cu operaţiuni-şoc. Idealul meu de a scrie jurnalistic este acela de eleganţă şi de apel mai ales la litotă şi la aluzie decât la datul cu măciuca.

– Publicistica – asemenea unei psihoterapii? „Cumpăraţi” o asemenea interpretare, o asemenea alăturare?

– Nu cred că poate fi aşa ceva.

– Dar ce? Cu ce aţi putea să o însoţiţi?

– Mă tentează o astfel de comparaţie: aş compara-o cu oficiul preotului. Cel care, printr-o muncă continuă şi modestă, are grijă de turma lui, are grijă de enoriaşii lui; are grijă, în cazul de faţă, de cititorii lui. Cel care caută să rezolve marile probleme prin intermediul singurei sale puteri: cuvântul. El a ajuns acolo în urma unui contract – contractul pe care Isus l-a făcut cu apostolii. Adică are ceva care nu se poate cumpăra, are ceva ce i-a fost oferit. Iar cuvântul, fiind singurul lui argument, cu acesta trebuie să lucreze. Şi cuvântul lui trebuie să fie formidabil pentru ca turma lui, enoriaşii lui, oamenii din jurul lui să fie convinşi.

– Ce maladii, ce boli credeţi că pândesc publicistica?

– Sunt mai multe. Lipsa de talent, în mod cert. Şi, mai ales, corupţia. Nu am vorbit până acum despre aşa ceva, fiindcă am presupus că se subînţelege – dar, ca şi în critica literară, calitatea fundamentală trebuie să fie incoruptibilitatea. Să nu fii influenţat atunci când scrii de interesul personal, de relaţiile pe care le poţi obţine, să nu fii influenţat de modă, de cine e la putere, de „coterii”, de cine are puterea socială. Nu e chiar ceva simplu de obţinut, această independenţă de spirit. Dacă lipseşte această onestitate morală, publicistica nu face doi bani.

– Ce este, pentru dumneavoastră, un Jurnal indirect?

– Jurnalul indirect este modul în care un personaj, un intelectual urmăreşte evenimentele fundamentale din existenţa lui concretă. Michel Tournier, marele romancier, avea şi el un jurnal – despre care nu spunea că este intim, ci că e extim. Un jurnal în care notează mai ales despre ceilalţi, despre ce se întâmplă în jur.

– Dar un jurnal intim, dumneavoastră aveţi?

– Am. Îl ţin de mulţi ani, de decenii. E un jurnal care va fi destinat dispariţiei odată cu mine.

– O să îl distrugeţi?

– Cred că da. E un jurnal care, la momentul actual, a ajuns la volumul cu numărul 13 şi la pagina 9.500; a început în noiembrie 1966.

– Dar de ce să îl distrugeţi?

– Pentru că aşa cred că trebuie. Nu e pentru a fi făcut public. Este al unor reacţii mult prea intime, mult prea personale.

– Privind către viitor, nu credeţi că şi jurnalul este, iată, o specie fragilă, foarte fragilă?

– Nu, în asta nu cred. Iată de ce: vanitatea umană este infinit㠖 şi în privinţa jurnalului viitorului poţi conta pe vanitatea umană fără să greşeşti.

– Dar dintre subdiviziunile literaturii, care anume credeţi că este cea mai bine echipată pentru viitor, cea mai rezistentă?

– Romanul, fără niciun dubiu. Romanul este purtător de viitor. Eu sunt şi romancier, între altele (râde)... Am scris destul de multe romane şi am convingerea că am mizat pe o specie care are o lungă posteritate.

– În ce sens este, pentru dumneavoastră, citez acum din dumneavoastră, „limbajul – ultimul vestigiu al unei normalităţi pierdute”?

– Normalitatea noastră, în calitate de fiinţe umane, este dată de limbaj. Scriitorul, publicistul – mai mult decât ceilalţi – mizează pe cuvânt. Or, dacă aceasta este trăsătura fundamentală, este în acelaşi timp şi locul de refugiu – pentru că atunci când toate celelalte apărări, „ziduri”, „metereze” dispar, rămâne cea mai importantă, cea centrală. Or, „piesa” centrală este piesa la care se reduce oficiul omului – cuvântul, limbajul, cum spuneam...

© 2007 Revista Ramuri