| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Marina Ţvetaeva (1892 1941)Traducere și prezentare de Leo BUTNARUS-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, e bănuit că ar colabora nu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poeta Sofia Parnok, trădat şi în mai multe poeme. În 1922 emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei Maiakovski şi Esenin. A editat cărţile de poeme: Album de seară (1910), Verste (1921), Tabăra lebedelor, Profesia, Psyche (toate 1923), După Rusia (1928), poemul satiric Vânătorul de şobolani (1925), Poemul sfârşitului (1926). Proză, eseuri, memorii. În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site Lumea Marinei Ţvetaeva conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminate, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imaginiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, Mezaninul poeţilor, Centrifuga, Lireny, Sindicatul futuriştilor, 41 0 Transcaucazia, grupul Tvorcestvo Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, Breasla poeţilor...) însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat / reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, de la sine, a creaţiei ei a uneia din cele mai mari poete ale lumii.
*** Versurilor mele, scrise atât de devreme, Încât nici să ştiu că aş fi poet, Ce erupseră ca stropii din havuz şi steme, Ca scânteile din rachetele-n foc desuet, Explodând, ca mici diavoli, fiinţe ciudate, În sfânt locaş, unde-i vis şi tămâiere, Versurilor mele despre tinereţe şi moarte, Versurilor necitite-n orice sfere! Aruncate prin praful de magazine, oriunde, (Chiar dacă nimeni nu le-a luat şi nu le ia!), Versurilor mele, precum vinurilor scumpe, Le va veni timpul, numaidecât, da. Mai 1913
*** Lui P. E. Peste pământul dumitale frunzele cădeau în hău, Şi-acum mai miroase-a pământ. Ascultă-mă, mortule, ascultă-mă, dragul meu, Totuşi, îmi aparţii, ca prin legământ. Simt că râzi! În fericită trăsurică de drumeţie pitit! Luna e sus. Al meu atât de netăgăduit şi de nepotrivit, Ca acest braţ supus. Iar cu bocceluţa, devreme, veni-voi, până dimineaţa cade, La uşa spitalului. Dumneata pur şi simplu ai plecat în ţările calde, Spre-ntinsul oceanului. Da, v-am sărutat! V-am vrăjit, cât se poate! Râd de bezna de dincolo de mormânt, fioroasă! Eu nu-i cred morţii! Vă aştept de la gările toate Acasă! Las să se scuture frunzele; spălate şi şterse Fie cuvintele pe panglici de doliu, la groapă. Dar, dacă pentru lumea întreagă sunteţi mort, reiese Şi eu sunt moartă. Bineînţeles, văd, simt, vă presimt aievea. Pe ale dumitele coroane care-ar fi rostul benzilor?! Nu, nu v-am uitat şi nu vă voi uita În vecii vecilor. Unor atare promisiuni le cunosc lipsa de sens, Ştiu de-al lor impuls insipid. Scrisoare în infinit. Scrisoare în nemărginit univers. Scrisoare în vid. 4. X.1914 *** Mă vreau la oglindă, unde-i neclaritate Şi vis ce înceţoşează rostul, Eu m-aş interesa unde ţineţi cale, încalte, Şi unde vă este masul, adăpostul. Văd clar: catargul navei în soare, Şi dumneata pe punte, a uimire... Iarăşi dumneata în fumul trenului... Ogoare În veşnică jeluire... Înrourată-i înserata câmpie, Deasupra noastră corbii, ciorile... Binecuvântată vă fie Năzuinţa spre toate zările! 3.V.1915 *** Cu năvalnica tandreţe mai apoi, Curând de la toţi voi pleca, Şi tot mă gândesc căruia din voi Blana de lup îi va rămânea, Cui pledul plin de alint Şi bastonaşul subţire cu ogar încrustat, Cui brăţara-mi de argint, Cu peruzea praf presărat... Şi toate bileţele, şi florile toate, Pe care nu am cum le păstra... Şi tu ultima rimă a mea, Ultima mea noapte! 22.IX.1915 |