Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Libertatea şi călătoriile către sine

        de Cristian Pătrăşconiu

Ana Blandiana revine, pe finalul anului 2020, cu o carte despre care mă grăbesc să spun, cu multă plăcere, că este (de unde şi unul dintre unghiurile de lectură pe care îmi îngădui să le privilegiez) una dintre cele mai frumoase cărţi de călătorie interioară pe care le putem citi de ani buni încoace. Într-una dintre intervenţiile publice care au însoţit cartea aceasta în primele săptămâni ale existenţei sale „de librărie”, scriitoarea povestea că, deşi pentru mai toate călătoriile pe care le-a făcut în afara ţării (Ana Blandiana e şi o călătoare cu un palmares extraordinar) ţine cu regularitate jurnal, nu a simţit nevoia să amestece materia consemnată şi conservată în propriile „jurnale de călătorii” pentru a obţine unghiul şi sound-ul pe care le căuta pentru această carte. Al cărei titlu, apropo, este Soră lume (trimiterea la faimosul cântec al Mariei Tănase fiind cât se poate de transparentă). Am spus la început – şi îmi face plăcere să repet – că Soră lume e una dintre cele mai frumoase cărţi de călătorie interioară şi, în aceeaşi linie admirativă, plusez, adăugând că acest volum e beneficiar şi al unei neobişnuite şi extraordinar de pregnante prime coperte: o fotografie (al cărei autor e Romulus Rusan) din anii ‘70, cu Ana Blandiana pe turnul din Pisa, sub un imens clopot.

Mi se pare că pentru a marca o dată în plus acest registru al frumuseţii înalte, pe care ni-l oferă cu generozitate cea mai recentă carte a doamnei Blandiana, e neapărat de mers şi mai departe: şi anume, la textul care relatează Prima călătorie. Soră lume este, fundamental, (şi) cartea unui „sentiment al străinătăţii” (o străinătate deopotrivă apropiată şi apropriată), îns㠄Prima călătorie” nu e relatarea unei asemenea călătorii, în afara graniţelor ţării. În economia textelor care compun acest volum, confesiunea aceasta – despre prima călătorie – e, de altfel, singura a cărei referinţă geografică centrală e la noi, în România. Când avea 4 sau poate 5 ani, Otilia Valeria Coman (încă nu Ana Blandiana – pe numele său de poet㠖 aşa cum o cunoaşte o lume întreagă) merge, împreună cu Mama şi cu Tata (ambii termeni sunt cu majusculă scrişi în carte), la Mănăstirea Izbuc şi e martoră directă, privilegiată (aşa cum avea să constate câteva decenii mai târziu) a unui fenomen căruia i s-au dat şi căruia îi cunoaşte mai apoi atât explicaţii de ordin ştiinţific, cât şi de ordinul miraculosului religios. Micuţa Otilia Valeria e într-un grup de oameni care priveau către ceva anume, ca şi cum s-ar fi rătăcit acolo: „încercam să descopăr ce încercau să vadă şi nu reuşeam să identific pe direcţia atenţiei lor decât un epicentru al aglomerării unde se afla un fel de cerc gol, ca o gaură neagră în mozaicul de capete sau ca o groapă pe marginea căreia rândurile din faţă se opriseră respectuoase sau înspăimântate. Şi tocmai când privirea mea întârzia curioasă asupra golului misterios, deodat㠖 într-un fel pe care nici cuvântul miraculos nu l-ar fi putut acoperi în întregime – din locul acela a ţâşnit, s­a înălţat ar fi poate mai bine spus, un turn înalt de apă care, după câteva clipe, s-a dărâmat revărsându-se peste oameni. Iar oamenii, în loc să se ferească, se înghesuiau cuprinşi de frenezie ca să fie acoperiţi de apă...”. Prima călătorie nu, aşadar, o simplă călătorie, e un pelerinaj într-un loc unde există un izbuc, un loc în care „un fenomen carstic” e investit cu virtuţile unui miracol, la şi lângă o mănăstire; un „fenomen carstic” care se arătase, de altfel, de puţină vreme în acea zonă şi căruia i se conferiseră şi proprietăţi vindecătoare. Prima călătorie are şi o parte a doua, iar relatarea punctului culminant al acesteia are ceva (adânc) dintr-un scenariu iniţiatic. Iată: „Când Tata şi Mama m-au găsit, m-au dus spre epicentrul minunii, trecând prin mulţimea care se despica făcându-i loc Tatei să înainteze. (Această imagine a cărării, deschizându-se singură în faţa noastră şi închizându-se în urmă ca un fermoar după ce treceam, mi-o amintesc eu însămi, nu este o amintire mediată de memoria părinţilor. Mai mult, mi-am amintit-o ca pe o fulgerare din altă lume, când, în Piaţa Universităţii, am fost chemată în balcon şi s-a tăiat deodată prin mulţime o cărare care îmi arăta drumul.) Am ajuns astfel chiar pe buza izvorului, putând să privesc feţele străluminate de aşteptare ale celor din jur şi, înainte de a avea timp să mă sperii, am fost acoperită de valul care a trecut peste mine ciudat de neaşteptat, apoi m-a lăsat să respir în voie de câteva ori, înainte de a se întoarce, la fel de neprevăzut, ca să mă acopere din nou. Îmi amintesc de-a lungul copilăriei, în povestirile mamei, mirarea în faţa senzaţiei de surpriză violentă care însoţea fiecare izbucnire a apei, deşi toată lumea ştia că avea să se producă şi la dus, şi la întors. Iar mama sublinia de fiecare dată această ciudăţenie, ca şi cum ar fi făcut parte din miracol”.

Şi povestea despre prima călătorie nu e încă terminată. Fiindcă, peste (mult) timp, peste trei sau poate chiar patru decenii, Otilia Valeria (acum şi Ana Blandiana) se întoarce în acea regiune în care ar fi vrut să revadă Mănăstirea Izbuc. Nu află cu mare uşurinţă locul în care cunoscuse, copilă fiind, un soi de minune; când, într-un final, ajunge acolo, găseşte totul uscat, murdar, plin de cutii de conserve, de pungi de plastic, de sticle de bere. Încă mai e ap㠖 dar una care curge meschin, dintr-o ţeavă: „deasupra ţevii era fixată, cu un piron bătut în ciotul fostului brad, o ramă cu sticlă, în care fuseseră aşezate o mică icoană litografiată a Maicii Domnului şi o jumătate de pagină A4 scrisă la maşină, în care se spunea povestea izbucului şi a mănăstirii”.

Ana Blandiana nu a vrut, de la bun început, să pună pe coperta cărţii fotografia despre care am vorbit ceva mai sus şi care dă, eu nu am nici o îndoială, una dintre cele mai puternice ilustraţii de copertă de carte de la noi; domnia sa povesteşte că, după mai multe negocieri, dubiile în legătură cu o asemenea decizie i-au fost îmblânzite de editor, de domnul Gabriel Liiceanu. Nici relatarea „primei călătorii” nu e o confesiune care să meargă pe aceeaşi linie de referinţe geografice cu restul mărturiilor din această carte. Dar e nu numai foarte bine, ci genială ca opţiune de deschidere, că o confesiune de asemenea adâncime se regăseşte aici, în volum – „poate că în felul acesta aerul curat al acelei prime călătorii trece asupra noţiunii de călătorie, care este aşezată astfel într-o ecuaţie nefirească. (....) Sau poate dispariţia în timp a ţintei acelei călătorii, care îi pune la îndoială şi sensul, şi misterul, poate fi extinsă asupra tuturor călătoriilor, întâmplărilor, fiinţelor, care în felul acesta devin, prin zădărnicie, mai misterioase şi mai semnificante”. Sau poate c㠄amintirea aceasta reprezintă prototipul, pattern­ul unor nenumărate reveniri care mi-au dat peste cap primele înţelesuri, clonând stângacea rostogolire în mister de la începutul vieţii în nenumărate variante sibilinice”.

Într-o altă intervenţie publică din imediata apropiere a lansării acestui volum, Ana Blandiana povesteşte că nu a scris Soră lume dintr-o suflare; dimpotriv㠖 cartea („un portret al lumii prin care am trecut”) s-a copt greu, a avut nevoie de mult timp de gestaţie şi de creaţie. Şi, mai spune doamna Blandiana, deşi nu şi-a propus în mod programatic să ne dea un document intim despre libertate, a fost ea însăşi mirată (şi bucuroasă, totodată) să observe, la lectura integrală a cărţii – din perioada „reglajelor fine” –, că, în chip organic, a construit (şi) o carte-meditaţie asupra libertăţii, un elogiu adus libertăţii. O libertate care are trepte şi care e, aşa cum reiese din inventarul ipostazelor sale din această carte, deopotriv㠄materie de consum” şi „material de construcţie”.

Nu e o întâmplare că, în cadrul acestui Focus, am insistat, în poate mai mult de două treimi din acest text, asupra acestor 3, poate chiar 4 „markeri”: referinţa (din titlu) la piesa Mariei Tănase; coperta 1 – antologică, cu o fotografie de zile mari; confesiunea care deschide efectiv seria „călătoriilor” revizitate (singura confesiune despre o călătorie românească); în fine, linia narativă care, abundent şi seducător, argumentează ideea libertăţii. Dimpotrivă, e o opţiune asumată de a construi sau mai bine zis de a sugera construcţia unei „truse de interpretare” adecvate pentru acest document interior de mare distincţie şi de mare forţă. Elementele selectate de mine – cred că borne importante care semnalizează (şi livrează) o cale de acces importantă către miezul, un miez mai ales luminos, al acestei cărţi – dintre, să fim bine înţeleşi, mult mai multe, sunt semne ale unei viziuni, ale unui mod aparte de a privi lumea. Sunt, pentru autoarea cărţii, poate că astăzi mai mult decât ieri, descrieri ale „ochiului meu (care) vede mai mult idei decât forme, mai mult istoria decât timpul”.

Soră lume are – a spus-o chiar Ana Blandiana – o rudă foarte apropiată; un fel de soră, am putea spune. E vorba despre Fals tratat de manipulare. Rudenia celor două e descrisă antologic de autoarea lor: Soră lume e o carte de proză, în vreme ce Fals tratat de manipulare era, în esenţa ei, una de poezie – „dacă poezie înseamnă a vedea lumea mai frumoasă decât este, iar proza, a o privi fără milă”. Şi, continuă Ana Blandiana: „nu sunt sigură însă că dihotomia este corectă, pentru că nici poezia nu înfrumuseţează, ci este frumoasă, nici proza, oricât de crudă i-ar fi privirea, nu este fără milă. Dimpotrivă, dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aş răspunde fără ezitare compasiunea. Şi cei bogaţi, şi cei săraci, şi cei norocoşi, şi cei fără noroc, şi frumoşii, şi urâţii, şi învingătorii, şi învinşii, şi inteligenţii, şi proştii, şi şmecherii, şi naivii, şi înţelepţii, şi nebunii, toţi au sfârşit prin a-mi trezi compasiunea, despre care cu timpul am înţeles că este o treaptă a înţelegerii şi o formă de cunoaştere”.

© 2007 Revista Ramuri