Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lâna de aur a exilului literar

        de Silviu Gongonea

Raportându-ne strict la spaţiul public, dintre prezenţele dinamitarde ale societăţii româneşti, fără a fi o conştiinţă radicalizată, Dorin Tudoran rămâne, negreşit, catalizatorul şi unul dintre indicatorii cei mai potriviţi pentru starea de sănătate a societăţii noastre din ultimele cinci decenii. Pe teren românesc, îl poate egala, ca intensitate a discursului susţinut moral şi ideatic, afinul său Liviu Antonesei, ale cărui energii converg spre aceeaşi igienizare politică şi socială care ne-au devenit aproape opţionale. Când vorbea despre publicistica din Absurdistan, Mircea Mihăieş puncta dimensiunea implicată civic a discursului practicat de autorul Micului tratat de glorie care, pe bună dreptate, „privilegiază excesul, dar [care] nu batjocoreşte logica”. „Ironia muşcătoare” faţă de politicieni şi aparentul „dispreţ” faţă de „confraţii din mediul cultural” sunt nota comună a acestor scrieri.

Disidenţa genetică este una dintre faţetele cele mai fascinante ale personalităţii lui Dorin Tudoran. Vorbind despre anii rebeliunii din timpul regimului comunist, Gabriel Andreescu punea acţiunile scriitorului sub semnul unei gradualităţi necesare în care negocierea s-a făcut în termeni din ce în ce mai duri: pe de o parte, aparatura securistă îi îngrădeşte drepturile minimale şi, pe de altă parte, omul Dorin Tudoran face uz de instrumentele unei exprimări democratice necesar mai accentuate. Detaliile epice ale întregului parcurs biografic vor fi utile unei viitoare istorii a opoziţiei corect denunţiative (şi a exilului) care, deşi nu a cunoscut virulenţa imanentă înregistrată în ţările învecinate, şi-a exprimat emblematic dispreţul faţă de arcanele totalitare prin exodul fără precedent în comparaţie cu confraţii est-europeni.

Datele exilului sunt mult mai complexe. Dorin Tudoran, întocmai celor mai exponenţiali scriitori plecaţi peste graniţe, şi-a asumat ipostaza deloc comodă nu a unui Ulise rătăcit, ci pe aceea a unui Iason care se poate întoarce „acas㔠cu simbolica lână de aur, rezultanta unei experienţe dureroase şi transfiguratoare. Cazul său ar putea să ne spună că exilaţii noştri nu sunt neapărat nişte rătăciţi, aşa cum ne-a obişnuit discursul oficial, nici fiii pierduţi vremelnic pentru care masa rituală presupune aşezarea în locurile de cinste ale societăţii. Fără a folosi un cuvânt în sensul tradiţionalist-retrograd, „ţara” este mirajul şi salvarea memoriei lor din care toţi ne dorim prezumtiv ca sagacii copii ai viitorului să deprindă ceva.

O astfel de bogăţie informaţională şi spirituală este, negreşit, De bună voie, autobiografia mea, a cărei reeditare, deşi se găseşte free pe pagina editurii, rămâne, cu câteva excepţii salutare, aproape anonimă. Valoric, volumul nu întrece producţia poetică de până atunci a autorului (oricum poeziile erau concepute până la plecarea sa), dar ea este certificatul unei rupturi complexe, îndepărtare şi, totodată, ancoră în solul tot mai neroditor. În ciuda calmului învăluitor, pe copertă tronează portretul din tinereţea tumultoasă, un beatnic îngrijit, cu privirea pătrunzătoare, îngăduitor până la subtilul sarcasm reţinut. În planul poeziei şi al acţiunii, Dorin Tudoran a realizat ceea ce avangardiştii doar şi-au propus: energica implicare în cetate, departe de capcanele ideologiei.

Dedicaţia pentru Ion Caraion şi Victor Frunză şi metafora sticlei cu mesajul încorporat întăresc convingerea că autobiografia lui Dorin Tudoran este, în egală măsură, un document. Unul valoros, care cuprinde o derulare scenică halucinantă la capătul căreia coşmarescul morţii „printre străini” poate bulversa chiar şi fiinţele deprinse cu retorica dezrădăcinării. Parabola din „Mai mult ca perfectul singurătăţii” rămâne o astfel de mărturie: „... Mortul de azi era unul important. Ca în astfel de ocazii, cei aflaţi în jurul său erau de toate felurile: suflete mari, canalii, mediocri convulsivi. Pentru mulţi dintre ei, eram al doilea mort al zilei: sărisem (de mult şi mult) gardul de siguranţă ce separă (şi apărat fragil!) ţarcul supravieţuirii noastre. Unul dintre cei prezenţi chiar spusese, cu puţină vreme în urmă: «E terminat. E un om mort!» (s.a.)”.

Poezia rămâne la fel de învăluitoare şi de proaspătă, de o concreteţe şi o prospeţime care nu îl revendică pe Dorin Tudoran din bazinul (neo)modernist, el este, în schimb, mult mai aproape ca mesaj şi formulă de lucru de poeţii din Aktionsgruppe Banat. Dacă ar întreba cineva unde se întâlneşte discursul oficial cu cel poetic, răspunsul ar fi că nicăieri şi pretutindeni: „În fiecare os mi-aţi sădit/ un mausoleu/ în fiecare picătură de sânge/ port, roşie –/ o piaţă./ Dacă i-ar da prin minte/ copilului meu/ să sufle spre mine/ ca într-o lumânare, atât numai –/ n-ar auzi decât/ prăbuşindu-se un vraf de ziare;/ mausoleu peste mausoleu,/ piaţă cu piaţă.” (Atât numai).

© 2007 Revista Ramuri