Categoria textelor de atitudine are, din veac, o postură ingrată. Este suspectată, aprioric, de instincte revanşarde, alimentate de un grund resentimentar, cum demonstrează Max Scheler, de exemplu; pe de altă parte, se consideră, îndeobşte, că nu presupune construcţie, efort thetic, ci reprezintă o improvizaţie dependentă doar de momentul ce a inflamat condeiul sau tastatura. Că atari parti-pris-uri sunt contraproductive şi falacioase, în fond, mai ales în perioadele care pretind reactivitate (recuperări simbolice, tranziţie, mutaţii mentalitare, repararea, în genere, a busolei naţionale), se vede în tentativele, tot mai cheltuitoare energetic şi emoţional, ale unor intelectuali români activi de a arăta, mai ferm ca până acum, dacă se poate, că acţiunea de tip simbolic, din domeniul nostru, e una, iar câmpul social, în care participăm chiar cu toţii, înseamnă altceva. „Armele” simbolicului nu se potrivesc, pur şi simplu, pragmatismului care ordonează influenţele asupra maselor. Voi invoca, aşadar, câteva nume cu atitudine.

Sesizăm imediat, spre pildă, diferenţa de standard intelectual între comentatorii retribuiţi oficial – cei mai mulţi ziarişti, alfabetizaţi urechistic – ai actualităţii, şi criticii-profesori, mulţi prezenţi în Uniunea Scriitorilor, din ce în ce mai atenţi la tropismele sindromului formulat acum mult timp de Julien Benda, circulant în formula „trădarea intelectualilor”. Receptivitatea spaţiului academic românesc, în creştere, am spera, spre construirea credibilă a unei stilistici naţionale, constituie un fenomen încurajator, şi în sine, şi dacă ne raportăm la practicile occidentale, care privilegiază rolul profesorului de diagnostician (sau de consilier al Puterii, după caz) al situaţiei de fapt.

Am repertoria, fugace, greşelile de până acum, redevabile mirajului bolşevic, pentru a nu rosti direct: orbirii în faţa forţei, cum Nietzsche, mutatis mutandis, un ins friabil fizic, deloc naiv, era fascinat de tot ce emană putere. Una dintre erori a constat în faptul că intelectualii, în situaii de inflexiune a istoriei, au dovedit o atracţie clară spre elaborarea de monolitisme, când nu de viziuni parohiale ori interesat personalizate, toate conducând, implicit, la apetitul pentru desfiinţarea simbolică a celor cu argumente contrarii. Ce facem? Uităm, parcă hipnotizaţi, că şi elitele aparţin, chiar dacă au rezerve tradiţionale (cumva ezoterice) de tip Castalia, jocului democratic, în care trebuie, pentru a nu se pulveriza echilibrul necesar funcţionării societăţii, să se descopere versantul constructiv, axat pe cultura dialogului, bazată, la rându-i, pe principiul toleranţei?

O altă eroare am vedea-o în „concluziile” trase pe marginea eternei teme a relaţiei tensionate între putere şi cultură. Investigarea domeniului sociologic conduce la evidenţierea a două concepţii privind puterea: una aparţinând lui Max Weber, cu accent pe individualitate, alta lui Talcott Parsons, valorizatoare a grupului armoniza(n)t. Cum s-ar prezenta imaginarul omului de cultură în raport cu mirajul, eventual şi necesitatea puterii? „Vectorul de putere privilegiat de către cultură – comentează Ştefan Borbély, al cărui citat l-am ales mai ales pentru metafora epitomizantă din final – e cel mai adesea unul elitist şi autoreferenţial: cultura a funcţionat, în varii civilizaţii, ca «stat în stat», cu legi şi ierarhii proprii, şi mai ales cu un mecanism propriu de legitimare canonică. [...] Aspiraţia de putere a omului de cultură s-a tradus dintotdeauna prin dorinţa de a purta coroană de mirt într-un regat sublim, de mucava”. Imaginea nu este tocmai măgulitoare pentru insul cult în general, fie el filosof ori literat, şi mirajul acesta, exercitat de prestigiu sau dominanţă, a fost deconstruit de Karl R. Popper într-un op ultra-cunoscut, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Preocupat, cum se observă din ieşirile la rampă, mai ales de charismă, scriitorul generic trăieşte în orizont mai degrabă simbolic decât pragmatic. Parcă am prefera să vedem verbele din fraza precedentă la timpul trecut.

Comportamentul nu-l defineşte doar pe acel scriitor generic: destui conaţionali, dacă nu cumva majoritatea, deşi necititori şi neinformaţi, procură şi cultivă însemnele exterioare ale unui standing social – locuinţe opulente, maşini occidentale scumpe, studii externe pentru copii, dar şi edificate retroactiv, pentru ei înşişi, unele măsluite – deoarece acesta este trend-ul, procedura diferită antrenând zvonistica descalificantă a gurii satului, cum ar zice Slavici. Nu posezi, nu eşti. Adică nu eşti râvnit ca partener de dialog, că nu te ştie lumea. Fel de a spune că, în meciul, nemenţionat la vreo casă de pariuri, între simbolic şi realitate, porneşte cu handicap al doilea „luptător”. Încă disputaţi între cultura ruşinii şi cea a vinovăţiei (cu termenii lui E. R. Dodds, din Dialectica spiritului grec), „adaptaţii”, în sensul folosirii, generos, a compromisului, tind să se autoînţeleagă, alcătuindu-şi, ceea ce explică slaba acţiune a impulsului autocritic, o reprezentare în jurul mitului unei purităţi originare. Ei se ajută şi de repere celebre. Cum spune vulgata naţională, noi am fost paşnici, noncombat, cu valori atemporale din speţa metafizicului (evocate de un Blaga în Spaţiul mioritic, rafinate în mai multe volume de C. Noica), dar o forţă represivă, agresivă, asupritoare, pe nedrept, desigur, ne-a frânat.

Aici am vedea încă o greşeală, una istoricizată, din genul acelora care, instrumentând elemente menite să alcătuiescă un specific naţional, dacă nu invidiabil (prin natura noastră de a conserva arhaicităţi în traiul de zi cu zi, aspecte devenite, la alţii, de mult muzeale), măcar demn, ajung la teorii care, de fapt, nu ne avantajează. Precum aceea a unicităţii pe care am fi dobândit-o, geopolitic, prin asimilarea, continuă şi echilibrată (?), a zestrei Orientului şi, respectiv, a Occidentului. Dacă tu nu ai creat imperii, ceea ce ar vorbi de la sine, nu e musai să te unicizezi prin trăiri istorice zbuciumate (şi alţii au pătimit, chiar de prin jurul nostru) şi nici prin sentimente atât de „profunde”, dezvoltate doar de tine. Întregul arsenal privind combaterea „complexelor” naţionale se află în anticamera bovarismului.

Stratul conştiinţei care acordă întâietate vetrei, matricei, imuabilului se dovedeşte mai puternic decât funcţia contextualizantă, care te obligă la confruntări in praesentia. Or, noi stăm bine, epistemologic, la dialoguri in absentia: Străinul, respectiv Celălalt, vine cu discursul sincronizării, unul de tip prospectiv, noi mutăm discuţia pe teren retrospectiv, populat de figurile voievodale, cu aureolă care solicită, dincolo de epoca romantică, dedicarea de ode şi ditirambi. Ne amintim discursul unui profesor, din vremea mandatului său prezidenţial (şi nu adresat electoratului, ci corpului academic de la Sorbona), susceptibil de carenţe serioase în logica diplomatică: „Ce poate oferi acestui Occident «obosit», decăzut în «subcultură» Europa Centrală şi de Est, ca posibilă cale de salvare? «Disponibilitatea pentru metafizică» şi întoarcerea la «sursele» nepoluate moral de hipertehnicizare”. Încurajarea iluzoriului e vădită, ca şi încăpăţânarea, de ordinul fantasmaticului din romantismul flamboaiant, de a invoca vremurile eroismului naţional. Încercăm, desigur, o senzaţie de déjŕ-vu, déjŕ-vecu, şi anume nu foarte agreabilă: parcă am reaudia rechizitoriul lui Noica la adresa „Germaniei untului”, alimentat, altfel, de premise „rezonabile”, epistemic vorbind: Vestul a fost, tradiţional, leagănul unor civilizaţii ale eficienţei, calculului şi utilităţii, iar spre răsăritul continentului s-ar fi dezvoltat „valori”, latente până acum, apte de a fi considerate panaceu pentru evocata lume „obosită” (de consumarea excesivă a untului, vezi bine): imaginaţia şi creativitatea. Acceptabile, chiar entuziasmante, ca termeni luaţi în sine, cele două concepte descind în spaţiul european deja „încărcate” cu o istorie balcanică în care debuşeul nu prea s-a îndepărtat de utopic, proiect, virtualitate.

Forţa şi abilitatea necesare pentru a oxigena peisajul ar putea-o deţine generaţiile mai noi (practic formate şi promovate, precum optzeciştii, de exemplu, prin instanţe valorizatoare şaizeciste, cu vârf de sarcină în Nicolae Manolescu), în măsura în care ele înţeleg lecţia lui Braudel, conform căreia momentele de acceleraţie a istoriei – fracturile de timp, altfel spus – „nu conduc imediat la o reajustare a sensibilităţii spirituale”, care este ordonată doar de durata lungă. Chestiunea rezidă, aşadar, în descoperirea – delicată manevră! – setului de instrumente cu care să manageriem defazajele survenite între compartimentele societăţii, în special între economic-social şi imaginar. Înseamnă să detectăm căile transformării orizontului în care s-au desfăşurat până acum axele intelighenţiei noastre, unul ontologic (pivotând pe atemporal), în perspectivă nouă, „existenţială”, în sensul „confruntării directe cu istoria”.

Am fi vrut, în fond, în cele de mai sus, să „combatem” prestigiul expresiei lui Emil Cioran – altfel stâlp al stilisticii naţionale – cum că omenirea e condamnată să oscileze „între oportunism şi disperare”. Nutresc o iluzie, ştiu, dar parcă nu te poţi abţine de-a intra în joc. În cel social, desigur, cu ale sale cruzimi şi cu a sa caracteristică principală: evacuarea gratitudinii.