Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un nou minister al adevărului?

        de Nicolae Prelipceanu

Anti-Shakespeare, anti-Homer, la noi anti-Creangă, mişcări ale epocii noastre, sunt noua modă a zilei.

Schimbarea titlurilor (vezi Zece negri mititei, devenit, se pare, Erau zece) – îţi vine să spui „schimbarea titlurilor, bucuria nebunilor” – ne pune să ne întrebăm de unde toate astea, cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns, adică, la această neputinţă de a mai lua arta ca atare, în sensul ei estetic, departe de cel politic, şi a o arunca dincolo, în politic?

Confuzia între estetic şi politic s-a făcut de multe ori în istorie, dacă ne oprim doar la secolul trecut, de cel puţin două ori, în comunism şi în nazism. În ambele cazuri se instala cu ordin de sus şi cu ameninţarea unor pedepse aspre. Acum, această ameninţare lipseşte, se păstrează numai spaima că dacă nu te conformezi ai putea să te trezeşti marginalizat social (nu doar fizic, ca la pandemie).

Confuzia între estetic şi politic e, acum, rezultatul unei proaste educaţii – proaste din punctul vechi de vedere, nu şi din cel la mod㠖 mai precis al unei educaţii unilaterale, în sens comercial şi, mai ales, politic. Şi aşa dispare bucuria lecturii (fenomen anunţat încă din 1987 de Allan Bloom în Criza spiritului american, dacă nu şi mai dinainte), bucuria lecturii estetice, cititorul sau, dincolo, la teatru şi cinema, spectatorul transformându-se în cenzor al eventualelor alunecări în afara propriei ideologii sau a celei la modă. Atenţia la frumos se transformă în ceva mult mai material, mult mai obositor pentru spirit, până la anihilarea lui. Şi nici umorul nu o duce mai bine, pentru că fanaticii de orice fel sunt, prin definiţie, lipsiţi de umor. Că, vorba aia, altfel n-ar fi fanatici.

Întrebare: cum ar arăta azi Odiseea, cea renegată de o profesoară americană, dacă ar fi fost modificată, adică rescrisă de fiecare dată când omenirea şi-a schimbat ideologia, direcţia? Şi: nu cumva e şi ăsta un minister al adevărului, care şi-a extins funcţiile şi în artă? George Orwell nu-l dusese până acolo, a pornit-o de unul singur. Sau alte opere, considerate până acum clasice şi de aceea de neatins? De la crearea Odiseei ar fi fost destul timp ca să avem azi un rezultat cu totul străin de intenţia şi realizarea autorului ei. Pe vremuri, în Franţa, se tipăreau ediţii ad usum delphini, pentru fiii regelui, acum toţi suntem fiii regelui. Doar că regele lipseşte. Acum nu mai e ad usum delfini, e moda care dictează. Dar cuvântul ăsta, moda, nu e cumva o bază a celuilalt, modificare? Iar modificarea nu înseamnă cumva adaptarea la modă, aşa cum comunizarea înseamnă punerea în practică a ideilor comuniste?

Dar hainele, pantofii, rochiile, poşetele, cele supuse modei de obicei sunt, totuşi, una, iar operele artistice, alta, cu totul alta. Într-o lume care nu poate percepe nimic peste haine, pantofi, centuri, machiaje, opera de artă e redusă la nivelul acestora, de coajă a unei vieţi, care se usucă şi cade, pentru a face loc altei efemeride. Mentalitatea de comerciant duce la asta, a şi dus de fapt. Azi nu mai creezi spre a rămâne ceva şi celor de după tine, ci aşa, ca să fii în pas cu timpul tău. Cum spunea şi un personaj din Rinocerii, cum ne îndemna şi un cântec brigadieresc din anii ‘50-’60 ai secolului XX, „vino-ntr-un pas cu noi!”. Atunci mentalitatea politică îţi ordona, acum mercantilismul te călăuzeşte, în aparenţă fără violenţă (sic), spre modul său de înţelegere/ acceptare a lumii. În care să te zideşti şi să rămâi, până când modul/ moda se schimbă. Şi odată cu aceste schimbări, noul minister al adevărului îşi adaptează, pentru înţelegerea măruntă a religionarilor săi, operele trecutului, astfel încât trecutul, încet-încet, nici nu mai e trecut, nu mai există. Pentru că, dacă Hamlet e un tip modern, un fel de dandy pe înţelesul proaspăt îmbogăţiţilor de pe la noi şi al mai vechilor îmbogăţiţi de pe la ei, atunci Hamlet nu mai e Hamlet, iar Shakespeare nu mai e Shakespeare. Ei devin, aşa, nişte umbre ale nu se ştie cui, de când şi nici de ce. În fond, e şi ăsta un mod de a şterge trecutul, chiar dacă nu, cum se spune, cu buretele, în favoarea unui prezent, în fond, iluzoriu, care se cufundă în noul trecut, cel scurt, cel de care au nevoie iubitorii modei zilei, care nici nu ţine decât până mâine. Când se mai schimbă şi raportul leu-euro sau leu-dolar, pe înţelesul comercianţilor.

Dacă te încăpăţânezi să rămâi la vechiul model, al artei aşa cum a fost ea făcută atunci, cândva, te trezeşti în situaţia deviaţionistului din vremea partidului-stat, care, unii mai ştiu, era vinovat pentru că mergea înainte pe calea lui, cândva chiar a partidului, în timp ce linia acestuia, a partidului-stat, şerpuia. Cam cum şerpuieşte astăzi linia modelor de tot felul, dacă nu cumva aceasta, moda, şerpuieşte şi mai pronunţat.

© 2007 Revista Ramuri