Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Misteriosul domn Raţiu

        de Mihai Ghiţulescu

Ce poţi să scrii într-o pagină de revistă despre o carte de 800 de pagini? Am trecut cu greu peste această întrebare pentru a putea începe să scriu ceva. Masivul volum IV al Jurnalului lui Ion Raţiu acoperă doar anii 1969-1973, în condiţiile în care caietul cu însemnările din ianuarie-septembrie 1970 a fost uitat într-un avion, în timpul unei „congestii la aterizare”, la New York. A fost „o adevărată tragedie pentru mine”, „o adevărată durere, profundă durere sufletească”. „Şi nu cred că exagerez când zic că în această perioadă am avut nu numai cele mai interesante experienţe, dar şi încrustările mele au fost mult mai pertinente decât oricând” (p. 248). Nu cred că vom afla vreodată dacă a exagerat sub impactul pierderii. Oricum, felul în care l-a marcat arată că istoricul de azi are datoria să trateze textul cu maximă seriozitate. Mi se pare că Jurnalul dă consistenţă personajului istoric, care altfel ar fi rămas doar o imagine şic în care românii proiectează difuz multe din cele pe care nu le-au avut niciodată, dar, retrospectiv, simt nevoia să pretindă că şi le-au dorit.

E o uriaşă derulare de întâmplări şi discuţii, cu români din ţară şi din exil, cu politicieni şi oameni de afaceri occidentali, cu vedete şi anonimi. Doar pentru a stârni curiozitatea îi menţionez pe Jean Moscopol, Jack Lemmon, Cassius Clay, Eliade, Noica, Neagu Djuvara, Ducesa de Windsor (Wallis Simpson), Paul Lambrino, I.G. Maurer, Jimmy Carter. Iar personajele fantomatice omniprezente sunt „agenţii”, reali sau închipuiţi, în diverse forme, „agenţi” ai CIA, ai MI5/MI6, ai DST şi, mai ales, ai Securităţii (Direcţia de Informaţii Externe). Aceştia din urmă, ajunşi până în intimitatea lui „Tony”/„Răducanu”, au lăsat urme clare, permiţându-i azi editorului să confrunte uneori relatările din Jurnal cu cele din dosarele de la CNSAS. Este remarcabil că, deşi arată o firească simpatie pentru omul cu a cărui viaţă lucrează, Stejărel Olaru reuşeşte să îşi păstreze echilibrul şi să se ţină departe de iluzia adevărurilor absolute. Vedem asta încă din paginile introductive, unde avertizează că neconcordanţele dintre însemnările lui Raţiu şi raportul unui securist (acoperit) cu care s-a întâlnit ar putea fi puse „pe seama tendinţei fiecăruia de a se prezenta într-o lumină favorabil㔠(p. 23). Pe lângă destul de numeroasele legături devoalate, a existat o suspiciune generalizată care a învăluit mai mult sau mai puţin în ceaţă toate întâmplările. Nici Raţiu nu a fost scutit de bănuieli. Pentru Securitate, el era agent britanic. În schimb, Constantin Vişoianu, din SUA, ţinea să îi amintească de „mulţi care zic că eşti agent comunist” (p. 504), ceea ce, privind în ansamblu, pare a fi o încercare de compromitere, în contextul luptei exilaţilor români pentru... Greu de spus pentru ce! Dar suspiciunile care, zic eu, merită cea mai mare atenţie sunt cele privindu-i pe liderii ţărănişti Nicolae Penescu („el e, de fapt, şeful partidului nostru”, în exil – p. 108; „şeful nostru natural” – p. 204) şi Corneliu Coposu („şeful văzut al partidului nostru”, în ţar㠖 p. 43). Se pare că acesta din urmă ar fi trimis mesaje exilaţilor să nu colaboreze cu Penescu, pentru că era „însărcinat de regim să reorganizeze partidul nostru” (p. 401), ca o capcană pentru cei din ţară. Raţiu nu a crezut, dar nici nu a respins posibilitatea. Penescu a răspuns acuzându-l pe Coposu c㠄a fost tot timpul agentul Securităţii”. Reacţia notată în Jurnal: „Am rămas consternat, pentru că am intervenit direct la Casa Albă în favoarea lui Coposu când Nixon s-a dus în România. E foarte jenant pentru mine” (p. 788). Încercase să obţină un contact simbolic Nixon-Coposu, cu ocazia celebrei vizite din 1969. Demersul nu e lipsit de naivitate, dar trebuie să ţinem seama că avea unele legături la nivelul cel mai înalt. Pe Nixon îl cunoscuse, înainte de a deveni preşedinte, iar peste ceva vreme avea să noteze nonşalant: „La orele 5.00 după-masa, la Jimmy Carter, guvernatorul statului Georgia [...]. Ne-am înţeles bine. E tânăr, simpatic, inteligent” (p. 721).

Însemnările lui Ion Raţiu privesc aproape exclusiv „activitatea românească”, „lupta naţională”: activitatea asociaţiei românilor din Anglia (ACARDA), publicarea buletinului Free Romanian Press, încercările de organizare a PNŢ în exil, „unificarea exilului” prin reorganizarea Comitetului Naţional Roman (un fel de „guvern în exil”, cu sediul în SUA, condus de Constantin Vişoianu), în care, o vreme, a crezut că va fi cooptat. După sute de pagini în care am citit despre acestea, am impresia unui uriaş şi inutil consum de energie şi de bani. E adevărat, ştiu acum că tot jocul de-a politica în exil nu a dus la cine ştie ce rezultate. Uneori, lucrurile devin chiar „comice”. În mai 1971, omul stabilit la Londra scria de la Paris: „S-a format Delegaţia Permanentă a partidului [PNŢ – n. M.G.] şi Comitetul Central [...]. În Comitetul Central am fost inclus ca şef al organizaţiei din Turda (!?)” (p. 377). În altă parte, a şi notat, parcă uşor autoironic: „Scena e uşor amuzantă. Doi exilaţi, în cafeneaua «Pergola», îngrădită doar de sticlă, de pe Champ Elisées [sic!] căutând să dreagă treburile româneşti” (p. 493).

Anticomunismul e un fir roşu al scrierii. Raţiu s-a declarat în nenumărate rânduri democrat convins, respingând ferm extremismele de toate felurile. În privinţa României socialiste, aproba mişcarea de independenţă faţă de URSS şi, totodată, condamna politica internă, just, dar având o imagine neclară a realităţilor din ţară (vezi doar modul în care recepta adeziunea românilor la PCR). A refuzat ferm orice asociere cu puterea de la Bucureşti: „Noi nu suntem o opoziţie a guvernului actual al RSR. Noi respingem total regimul” (p. 332). În plan internaţional, deplângea abandonarea de către Kissinger a „idealismului american”, printr-o presupusă balanţă a puterilor în Europa (p. 637). Îşi punea speranţe în „acest nou animal politic” (p. 301), Comunitatea Europeană, „punctul de plecare al instituţiei politice care mâine va conduce lumea”, va elimina „preponderenţa politic㔠americană şi va forţa Rusia „să se retragă în graniţele ei fireşti” (pp. 610-611). În apropierea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, credea posibilă o garantare a suveranităţii statelor est-europene. E un amestec incredibil de pragmatism şi idealism: „Eu nu că sunt naiv, deşi nici asta nu e exclus; eu tot mai sper să realizăm continuitatea luptei naţionale şi unirea tuturor forţelor democrate” (p. 391), deşi, „din nefericire, sunt prea puţini români care să înţeleagă spiritul democratic” (p. 693). Mi se pare că, în acest volum, se vede clar că Raţiu ar fi fost util României în 1990 şi, în acelaşi timp, că, antrenându-se în alt mediu, nu a fost pregătit pentru România din 1990. Ar fi fost, poate, dacă regimul comunist s-ar fi prăbuşit de tot, cu toate ale sale, dacă RSR s-ar fi transformat peste noapte într-o democraţie precum UK, SUA etc.

Care e rostul efortului investit în acest Jurnal, care, doar până acum, a ajuns la aproape 3000 de pagini tipărite? Sigur, am fost avertizaţi de la început, că a fost o promisiune făcută bunicii. Evident, nu poate fi doar asta. Pe alocuri, are un aer autoconfesiv, de ordonare a gândurilor. Dar, în primul rând, cred că e cum i-a spus cineva după rătăcirea caietului din 1970: „... singurul lucru de care eşti ataşat în viaţă [...]. Permanentizarea vieţii tale. Cauţi să înlături efemerul. Ceea ce ai scris şi scrii îţi va supravieţui” (p. 285). Centrat pe „activitatea românească”, Jurnalul este conceput chiar ca parte a acesteia, după cum lasă să se înţeleagă într-un moment de slăbiciune: „M-am gândit chiar că ar fi cazul să încetez acest jurnal, pentru că ceea ce am de zis nu e, obiectiv vorbind, prea interesant. Idealurile mele or fi ele sănătoase, dar şansele mele de a juca un rol în configuraţia românească devin, pe zi ce trece, tot mai mici” (p. 425).

Poate tocmai pentru că am aflat atâtea despre Raţiu, am acum impresia că nu ştiu mare lucru despre el. Însemnările, deşi consistente, parcă se opresc la un anumit nivel. E un fel de discreţie englezească pe care am simţit-o permanent. Nu vreau să pară că nu am simţit obturarea chestiunilor „galante”, dar nu despre asta e vorba. Fiind atât de voluminos şi dens, Jurnalul poate crea impresia că autorul a fost un „exilat «de profesie»” (p. 148), că afacerile de navlosire, activitatea de „antreprenor de afretare maritimă”, de care a pomenit des, dar doar în treacăt, s-au derulat în puţinul timp liber rămas. Or, când vedem scăpată exclamaţia „câte ore nedormite pentru mine din cauza furtunilor pe mare, în ultimii opt ani!” (p. 457) sau referirea la „una din societăţile mele panameze” (p. 659), putem bănui existenţa încă unei vieţi, neconsemnate în Jurnalul scris în bună parte în avion. E adevărat, a spus de mai multe ori că afacerile aveau doar rolul de a-i asigura baza materială pentru „activitatea românească”. Să fie aici (şi) un fel de viziune aristocratică asupra politicii? Nu, nu ar fi incompatibilă cu convingerea democratică. Oricum, cred că, aflând mai multe despre navlosire, am fi putut înţelege mai multe şi despre navigaţia printre insulele exilului românesc.

Sunt destule situaţii în care nu l-am înţeles pe Ion Raţiu, cea mai importantă fiind cea a contactelor cu securiştii (legendaţi) Mihai Ilie („Iacob”/„Oligarhul”) şi Vasile Tilincă. Şi din Jurnal, şi din studiul lui Stejărel Olaru, mi se pare că nici Securitatea nu l-a înţeles. Altfel, nu îmi explic de ce a lucrat atât de prost, de ce nu şi-a simţit unele avantaje.

Poate mă voi lumina pe parcursul volumelor următoare, până în 1989. Deocamdată, nu îmi rămâne decât să aştept cu nerăbdare însemnările din 1978, de la vizita în a cărei pregătire Raţiu s-a implicat (din nou, nu prea am înţeles!) în 1973.

© 2007 Revista Ramuri