Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Confruntarea poematicului cu fatalitatea realităţii

        de Toma Grigorie

Liviu Ioan Stoiciu este un poet impor-tant al literaturii române contemporane, reprezentant semnificativ al Generaţiei ’80, fără a se încadra perfect în tiparele postmodernismului românesc iniţiat de congenerii săi. Poezia sa impune o originalitate incontestabilă, şi incomparabilă, prin stilul propriu, constând într-o îngemănare dintre real şi metafizic, cu un limbaj bine dozat între colocvial şi erudit, într-o manieră dificil de asimilat cu creaţiile altor autori de formaţie asemănătoare. Liviu Ioan Stoiciu este „un poet original, unul din cei mai înzestraţi ai generaţiei sale” (Nicolae Manolescu). „Exultantă sau ternă, euforică sau dramatică, candid-halucinantă sau grotescă, instituind o sensibilitate şi o stare mitică sau destrămându-le, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu rămâne inconfundabilă”(Alexandru Cistelecan).

A publicat 16 volume de versuri, dar şi volume de memorialistică/ publicistică, romane, un volum de teatru, numite în Fişa biobibliografică, ataşată antologiei poetice Stricarea frumuseţii, editată în Colecţia poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie, Mihai Eminescu. Alături de alte numeroase premii literare care i-au fost acordate, acest mare premiu a fost primit pentru Opera Omnia, pe anul 2018 (la 15 ianuarie 2019 la Botoşani).

În Laudatio, semnată de poetul, criticul literar şi universitarul clujean Ion Pop, prezentă la finele antologiei, este citată alocuţiunea semnificativă a poetului Ştefan Aug. Doinaş, care intuieşte o marcă specifică pentru poezia lui Liviu Ioan Stoiciu: viziunea realului ca plasmă poetică. Criticul o comentează ca fiind „formulă admirabil definitorie pentru acest discurs neobişnuit: adică unul în care zisul «real», ca expresie a trăitului imediat – evenimenţial trecea în poem într-o simbioză/ osmoză organică cu substanţa verbală, prin procedee insolite în context”.

Nici că se putea ca trăitul real invaziv să nu se infiltreze în personalitatea poetică a lui LIS, cel născut şi copilărit în Cantonul CFR 248, din comuna Dumbrava Roşie, Piatra Neamţ, Halta CFR Adjudu Vechi. Cât şi deambulările sale prin viaţa socială ca: „voluntar în armată, profesor suplinitor, miner, contabil, expeditor CFR, normator, bibliotecar, încărcător de vagoane, de marfă etc.”, aşa cum le sintetizează prefaţatorul, Gheorghe Grigurcu, conchizând că poetul a absorbit „prin toţi porii «proza» vieţii”, cantonându-se în creaţie „între confesiune şi ficţiune”.

Recenta antologie lecturată, semnificativ intitulată Stricarea frumuseţii, stipulează fizic-metafizic reflectarea trecerii spre decrepitudine şi spre moarte a fiinţei existenţiale predestinate. Este pusă sub egida ghinionistului număr 13. (Pentru unii fiind chiar un număr norocos.) În imaginarul popular însă, ca şi în numerologie, 13 este conştientizat ca un număr fatidic. În antichitate, ziua de 13 era percepută ca ghinionistă, pentru că urma după 11, care semnifica o dezvoltare spirituală, şi după 12, care era considerat numărul perfeciunii. Se mai spune că 13 este aducător de nenorociri şi pentru că la Cina cea de Taină au participat 13 comeseni, între care Iuda, 12 apostoli şi Iisus, care au decis crucificarea lui Mesia în ziua de vineri, 13.

Presupun că astfel a gândit Ioan Liviu Stoiciu, selectând din cele 16 volume câte 13 poeme din fiecare, în siajul acelei filozofii numerologice, exemplificate anterior. Pentru a sesiza simbolistica titulaturii volumelor antologate, le enumerăm în ordinea preferată de autor începând cu cele mai recente: Efect 2.0, (2017), Nous (2015), Substanţe interzise (2012), Pe prag (Vale-Deal) (2010), Craterul Platon (2008), La plecare (2003), Poemul animal (Crepuscular) (2000), Post-ospicii (1997), Ruinele poemului (1997), Singurătatea colectivă (Noapte de dragoste străveche) (1996), Poeme aristocrate (33) (1991), O lume paralelă (1989), Când memoria va reveni (1985), Inima de raze (1982), La fanion (1980), pam-param-pam (adjudu vechi) (2006). În titlurile volumelor sunt sintetizate temele şi intenţionalităţile de construcţie a poemelor.

Fiind consecvent programului său de creaţie, LIS îşi fixează încă de la debut timbrul propriu, modalităţile şi mijloacele de expresie personale. Comentându-i cartea de debut, La fanion (1980), Ion Pop remarcă sintactica spectaculoasă a textelor sale, „marcate de o subliniată oralitate, un soi de colocvialitate destins㔠care invită, prin directeţea comunicării, „la participarea şi implicarea cititorului”.

Liviu Ioan Stoiciu se confesează liber de orice convenţie poetică şi poietică, printr-o combinaţie originală între poezie şi proză. Se confesează pe tema copilăriei şi a ambientului ceferist mai accentuat în primele volume. Încărcătura poetică veritabilă exonerează poemul de prozaismul incriminat, acesta constituind doar plasma în care mocneşte poezia, cum s-a mai spus. Meditează natural asupra a ceea ce este (titlu de poem), pentru c㠄ceea ce este n-a putut fi altfel”.

Poemele se constituie într-o perpetuă salbă de solilocvii, întrerupte de pasaje dialogate, în care îşi radiografiază senzaţiile trăirilor intense, mai adesea în tuşă defetistă, cioraniană. Pe această temă dialoghează mărturisitor şi metaforic, în rolul persoanei a treia, cu alter-ego-ul: „E o chestiune particulară, a sa, că dă întâietate simţirii/ pesimiste, că ascunde puterea/ soarelui pătruns printre crăpături şi înălţarea sufletului./ Îi place să contemple obiectele care îl/ înşală şi pe care refuză să le condamne, «fatalist cum e»”. (Compoziţia toxică (Jurnal)). Este exprimată aici mărturia unui cert şi semnificativ program poetic. Uzitează cu dezinvoltură dezbaterile psihanalitice, de tip freudian adesea, introspectându-şi viaţa de fiecare zi, cu tribulaţiile ei, cu trimiteri la ce va fi dacă va fi dincolo, cu viziuni, chiar Mari viziuni (titlu de poem).

Ironia şi autoironia gradează experimentele şi repercusiunile asupra sinelui şi a alterilor convieţuitori în ambientul intim şi colectiv. Trăirile personale fruste sunt asamblate în stări de graţie ale reflecţiei unui spirit bântuit de angoase (în felul poeţilor damnaţi, poate), cu rare insule de optimism contagios, rezident în underground-ul ancestral. Există şi o motivaţie a acestui dat pe care şi-l asumă poetic: „I s-a/ spus că suferă de tulburări de personalitate, că/ în el mai e cineva, care-l/ influenţează în rău. E chiar influenţat să dobândească/ amintiri false, ale altuia, străin de el,/ amintiri care nu au existat niciodat㔠(Gropar). Sunt numeroase, în poemele sale, aceste feluri de dedublări şi de transgresări ale realului spre fantasmatic.

Toate angoasele, toate disperările sale sunt puse în cârca alter-ego-ului convieţuitor, autoflagelându-se în faţa oglinzii, în faţa lumii, făcându-l răspunzător de totul şi de toate. Îi reproşează că a decăzut la limita lui sub şi a lui nimic (Sunt un sub, Ce-a ajuns). Îşi asumă cu gravitate şi deferenţă limitele umanului şi locul său în univers: „Nu sunt eu centrul tuturor lucrurilor şi/ nici circumferinţa”, declamându-şi iubirea faţă de semeni (Te iubesc).

Atmosfera numeroaselor poeme este bacoviană, încărcată de presimţiri şi trăiri morbide pe care încearcă să le exorcizeze experimentându-le şi pronunţându-le, fiind singura cale de supravieţuire amprentată de destin (pe care şi-l asumă): „Eşti/ o expresie a propriei tale/ naturi. Ce e aşa de greu de înţeles? Exprimă-te,/ în continuare, ca atare...” (Exprimă-te). Scrisul este, deci, metoda de defulare şi de expurgare a tuturor mizeriilor omenirii moştenite şi dobândite. În acest sens al eliberării, al descătuşării, LIS mai scapă şi câte o injurie la adresa soartei, chiar şi în titlu de poem: Tu-i paştele mă-sii. Clamând o cutumă naţională: „Aşa-i la noi, până la moarte,/ un delir// obştesc: n-are pe cine să-şi verse fierea”.

Îşi răscoleşte fiinţa interioară până la reificarea conştiinţei morţii. Într-o visit again a reperelor locative ale existenţei i se revelează nimicirea fiinţării sufletului descumpănit. Alter ego-ul „o ia de la capăt, revizitează aceleaşi locuri, frecventează/ aceiaşi oameni şi aceeaşi epocă, nimic/ nou – numai lucruri/ şi sentimente vechi”. Neaflarea noului, a schimbării, duce la Stricarea frumuseţii (titlul poemului). Luptă perpetuu cu o anume stare de prostraţie, uneori simulată, dar adesea manifestată obsedant, cum ne-o demonstrează poemele: Prăbuşire înlăuntru, Nimic nu se merită, Sunt un sub, Ce i-a mai rămas, Pierdut, Cuprins de viscol pe dinlăuntru, Am pierdut partida ş.a.

Lamentările poetului nu sunt vane şi nici artificiale. Tocmai naturaleţea expresiei poetice, a metaforei potrivite sunt convingătoare şi dătătoare de un impuls impetuos pentru ieşirea din labirintul existenţial, dat sau culpabil construit.

Atitudinea socială este frecventă (a fost prezent în Piaţa Universităţii, la Revoluţie), specifică profilului insurgent al poetului. Îl oripilează şi îl debusolează starea de inechitate socială, logoreea politică goală de conţinut, demagogică, lupta pentru supremaţie, falsitatea bravării ideii de patriotism, izolarea colectivă (din epoca totalitară, dar şi din prezent), militând pentru eradicarea sărăciei, pentru civilizaţie: „nu mai există leac, oamenii/ plutesc în grup la/ fostele locuri de muncă, împuţinate pe an ce a trecut de la/ Revoluţie, ba/ plutesc singuri prin propriul apartament, la bloc, fără/ apă caldă (...) fără curent electric (...) pe unde te întorci te întâlneşti cu umilinţă. Şi cu/ frica zilei de mâine” (A sătura pe flămânzi).

Moartea cu aripile întinse asupra omului îşi află chipul metaforic încrustat în poeme. Simţirile trupului şi ale spiritului îndură un proces acut de mortificare. Auto-torturarea pare a fi o cale de exorcizare, precum am mai notat. Poetul simte perpetuu pericolul „prăbuşirii din interior” şi sondează cauzele: „Molii, petale ale blasfemiei, pierderea noţiunii/ timpului, razele/ soarelui personal (...)/ fărădelegile/ un alt sistem de referinţă.” (Mister, plăceri ruşinoase), căutând un elixir vindecător, fiindu-i la îndemână Învăţăturile lui Confucius (Analectele).

De-a pururi, în carte, poetul sondează misterul lucrurilor reale prizând potenţialitatea lor metafizică, într-un mixaj captivant prin expresie, între ironie şi ludic. Oralitatea cuprinsă în verbele dicendi, declarative, de comunicare, în interjecţiile adresabilităţii, cu cele ale imprecaţiilor, maledicţiei, fac deliciul amatorilor de realism existenţial familiar. Şirurile de vorbe fracturate se dezlănţuie devoalând imagini felurite şi insolite, oximoronice adesea, din versuri nelipsind însă poezia: „mocneşte în mugur cenuşa şi tu, viitorule, faci/ din floare o mască/ fantastică: vezi, mă, roza/ e o sfioasă când se aşază pe chipul tău..., zici/ da zic” (mocneşte în mugur cenuşa).

Antologia lui Liviu Ioan Stoiciu, Stricarea frumuseţii, are structura intrinsecă a unui roman liric, cu varii interpolări biografice, cu personaje şi ambienturi reale, cu peisaje fascinante. Deşi mesager al tristei figuri, LIS se minunează în faţa poeziei naturii invitându-ne să-i ţinem companie în versuri emoţionante, încărcate cu dragoste de viaţă: „Vă/ puteţi concentra o clipă la asta? Gârla/ se varsă în râu, în amurg de vânt, peştii or/ să zboare din creangă în creang㔠(În amurg de vânt).

 

© 2007 Revista Ramuri