Proza lui Varujan Vosganian surprinde evenimente istorice cruciale şi mutaţii politico-sociale fundamentale, de la Genocidul armean la Al Doilea Război Mondial, de la instaurarea comunismului în România la Revoluţia din decembrie ’89, de la tranziţia spre democraţie la provocările erei digitale. Deşi diferite ca tematică, atât Cartea şoaptelor (2009), cât şi Copiii războiului (2016) sau recentul Patimile după Gödel (2020) sunt romane de anvergură, în care amploarea epică se împleteşte cu altitudinea metafizico-simbolică, notele de umor şi ironie potenţează măreţia tragicului, iar fluxul narativ se opreşte, incandescent, într-o deltă magico-poetică.

Dacă există însă o supratemă a prozei lui Vosganian (inclusiv a prozei scurte din Statuia comandorului şi Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri), ea este aceea a memoriei, în dublă ipostază: pe de o parte, o memorie istorică (individuală şi colectivă, identitară, traumatică sau, mai nou, tehnologică, maşinistă), iar pe de altă parte, o memorie generică a Literaturii, ca formă de autoreflexivitate regresivă (memoria culturală, vizibilă în scriitura palimpsestică şi rafinată, dar fără ostentaţia programatică a literaturii hipertextuale, de gradul al doilea). Patimile după Gödel reprezintă prima meditaţie serioasă din literatura română, camuflată ficţional, asupra relaţiei dintre memoria umană, imprevizibilă, subiectivă şi tot mai împuţinată, şi memoria digitală, internautică, amorală, reproductivă, potenţial infinită. Romanul lui Vosganian nu este o distopie S.F., în care cyborgul a înlocuit deja omul, nici una de tip orwellian, a unui regim totalitar şi poliţienesc, dominat de Big Brother. Acţiunea din Patimile după Gödel se desfăşoară într-o realitate recognoscibilă, într-o societate românească actuală, în care reminiscenţele comunismului se întâlnesc cu ispitele controlului tehnologic din lumea globalizată postmodernă. Naraţiunea aduce, deopotrivă, o etalare a „postumanismului” în viaţa cotidiană (aşa cum este el teoretizat astăzi, cu eliminarea opoziţiilor dintre natură şi cultură, dintre născut şi construit, dintre real şi simulacru etc.) şi o critică implicită a lui (pentru că sunt expuse şi efectele nocive ale dezvoltării High Tech: alienarea fiinţei umane, mistificarea trecutului, pierderea intimităţii, falsificarea adevărului etc.).

Protagonistul şi naratorul din Patimile după Gödel este un copil teribil al mileniului trei, olimpic al internaţionalelor de matematică în adolescenţă, un tânăr care a crescut legat de computer ca de un frate siamez. Computerul îi devine precum un organ intern, dar şi un soi de Aleph borgesian, punctul în care găseşte concentrată Lumea toată. Ciprian Poenaru, zis Cip, un geniu IT-ist al zilelor noastre, se dovedeşte însă un personaj (neo)romantic, cu o capacitate neobişnuită de a percepe aura în culori a oamenilor, cu o cultură impresionantă şi cu o obsesie pentru principiul incompletitudinii al „Dumnezeului logicii”, Kurt Gödel. Singuratic şi cinic, liber de orice responsabilitate (socială şi etică), şi tocmai de aceea disponibil pentru orice (o „ajută” pe Amelia, o fată depresivă, să se sinucidă, îi provoacă, tot indirect, un accident colonelului în rezervă Mentzel, o lasă pe Maggie, iubita lui, să-l părăsească dintr-un malentendu), inclusiv acceptarea, în primă fază, a unui pact faustic cu structuri obscure de putere (un erou faustic era şi Matei Visarion din Copiii războiului). În a doua fază, Cip se transformă într-un personaj luciferic, nietzschean, Dumnezeu al unei „armate” virtuale, alcătuite din „golemi” de Facebook, umbre ale unor persoane (cândva) reale. Aşa cum Leonardo da Vinci a pictat-o pe Gioconda după chipul său (dată fiind asemănarea), Cip pleacă de la omul vitruvian şi ajunge să-şi creeze propria hologramă feminină, Maria, androginul pur şi perfect, în faţa căruia Maggie nu are nicio şansă (Maggie, o Magdalenă păcătoasă, lesbiană de ocazie, întruchiparea seducţiei sexuale, îi ceruse să şteargă imaginea Mariei, neştiind că îi solicita, de fapt, să renunţe la o parte din sine). Iniţial agnostic, Cip se războieşte, totuşi, cu divinitatea, a cărei existenţă o confirmă, până la urmă, şi principiul incompletitudinii (Gödel însuşi, spre sfârşitul vieţii, încercase să reconstruiască celebrul argument ontologic al Sfântului Anselm de Canterbury): „Incapacitatea de a explica lumea aşa cum este şi apelul la ceva exterior ei, adică la Dumnezeu, pentru a o întregi înseamnă un compromis de-a dreptul umilitor”. Pentru a infirma principiul lui Gödel, Cip consideră că trebuie să-şi elibereze „poporul” de spectre, al cărui profet va fi Maria, şi să-i omoare demiurgul, dar nu prin sinucidere, ci prin puterea voinţei de a muri. Devine acum personajul un om moral prin sacrificiul de sine, în numele libertăţii creaturilor lui? Greu de spus. Orgolios până la capăt, el crede că a reuşit să anuleze principiul incompletitudinii, „o expresie matematică a creştinismului”, şi nu numai. Patimile după Gödel este, din acest punct de vedere, un roman deschis interpretărilor. În cheie realistă, putem presupune că momentul ieşirii avatarilor virtuali din ecranul computerului, ca a evreilor din Marea Roşie, şi al învierii lor la o Judecată de Apoi sui-generis, al metamorfozării pixelilor în carne, de o răvăşitoare frumuseţe poetică, reprezintă un vis ori culminaţia halucinaţiilor unui ins pe punctul de a-şi pierde minţile, iar nu de a-şi da ulterior, în stare de luciditate, duhul. Dacă îl citim ca pe o istorie realist-magică, miraculoasă, el poate fi un basm postmodern extins, parţial în siajul Fetei de fum de Vladimir Colin. Cip pare un vrăjitor, făcător de „minuni” ca brutarul din poveste.

Personajele secundare sunt şi ele interesante. Foştii colegi de olimpiadă ai lui Ciprian se conturează ca tipuri realiste, din prezentul sferei sociale româneşti. Danny este broker, fiu de securist, cu studii în America, arogant, batjocoritor, iubitor de lux, un Iuda al prieteniei şi un „negustor de iluzii”, fan al lui Troţki şi apostol al revoluţiei „proletariatului digital”. Dodo este un corporatist low profile, adaptabil şi oportunist, tovarăş de idei şi de luptă în partidul noului utopism. Pasquale este hipsterul vegetarian, cu figură de „clovn şi de pastor baptist”, moştenitor al caselor boiereşti ale familiei sale, ale căror închirieri îi asigură traiul fără griji, şi amator de experienţe inedite. Bibanu este bugetar la un centru de calcul, un „grăsan simpatic”, onanist fără leac, care se refugiază în munţi de frica procuraturii (primise citaţie într-un dosar al softurilor fără licenţă din minister), repetând, într-o altă epocă, destinul străbunicului ascuns în aceeaşi grotă din Făgăraş, în anii stalinismului întunecat. Nea Arvinte, paznicul scării blocului în care locuieşte Ciprian, cataleptic şi „luntraş între lumi”, este fostul condicar al dorinţelor nevoiaşilor din comunism şi „solomonarul” lucrurilor jinduite. Nostalgic al cozilor de altădată, citeşte pe sărite din cărţile lui Sadoveanu şi e un înţelept în felul său. Îi aşteaptă încă pe tinerii de la Revoluţie să le returneze îmbrăcămintea pierdută în ambuscadă şi nu-l suportă pe vecinul Mentzel. Domnul Mentzel este unul dintre criminalii de la Revoluţie (pe atunci căpitan în armată, trăsese în miliţienii din Sibiu care fugiseră din calea mulţimii furioase; cadavrul unui astfel de „terorist” împuşcat în cap fusese apoi profanat cu barbarie). Acesta se fereşte îndeosebi de propria conştiinţă, şi nu de braţul justiţiei militare, care muşamalizase de mult cazul.

Patimile după Gödel este un roman complex, pluristratificat, în care viziunea unui univers multidimensional, gen matrioşkă, se îmbină cu frământările unei minţi sclipitoare, deopotrivă logico-matematice şi poetico-labirintice. În lumea interioară a lui Ciprian Poenaru, orice poate fi imaginat şi totul este posibil. Dar nu este aceasta chiar lumea literaturii sau a visului? „Să te tragi singur de păr/ ca să ieşi din mlaştină:/ Teorema lui Münchhausen/ e delicioasă, dar să nu uităm:/ Baronu-i mare mincinos” – scrie Hans Magnus Enzensberger în Omagiu lui Gödel. Personajul lui Varujan Vosganian nu e baronul Münchhausen, ci un nebun ori un poet (uneori, totuna). În ce priveşte sistemele formale, Gödel a rămas neînvins. Numai într-un mundus imaginar, oniric, Cip poate fi autosuficient, întreg (cu dublul geamăn), demiurg şi muritor, în acelaşi timp. În lumea exterioară, vizibilă tuturor, Dumnezeul „mort” al lui Nietzsche a fost înlocuit periodic cu alţi zei, ai ideologiei sau ai ştiinţei şi tehnicii.

Patimile după Gödel are o compoziţie contrapunctică, pasajele filosofico-discursive (care i-ar putea obosi ori plictisi pe unii cititori) alternează cu dialoguri vioaie, comico-ironice, cu scene erotice sau cu descrieri de o intensă expresivitate. Fereastra (ca şi în picturile lui Magritte) este un simbol important în roman. Dincolo de perdelele de la fereastra lumii contemporane (y compris, ecranul computerului) se iţesc aievea mituri şi arhetipuri cultural-livreşti, într-un joc frecvent al reflectărilor regresive în Bibliopolis. Protagonistul din Patimile după Gödel este un fel de „sărman Dionis” al erei digitale, iar definiţia pe care o dă Eminescu romanului (în Geniu pustiu) s-ar putea aplica şi cărţii lui Varujan Vosganian: „El e metafora vieţii. Priviţi reversul aurit al unei monede calpe, ascultaţi cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretenţiunea de-a face mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere; extrageţi din astea poezia ce poate exista în ele şi iată romanul”. Din realitatea cea mai prozaică sunt extrase vibraţii şi viziuni hipnotic-poetice, şi chiar şi lumea rece, aseptică, spectrală a computerului se însufleţeşte sub bagheta extatică a unui magician literar.