Spectacolul a fost filmat la Centrul de Teatru Educaţional Replika

• Text: Mihaela Michailov & David Schwartz

• Regia: David Schwartz

• Scenografia: Irina Gâdiuţă

• Muzica: Teodora Retegan & Maria Sgârcitu

• Mişcarea scenică: Mihai Mihalcea

• Colaboratoare documentare: Dora Constantinovici

• Grafica: Cătălin Rulea

• Imagine şi lumină: Dragoş Hanciu

• Operatori cameră: Dragoş Hanciu, Jaro Minne, Alexandru Radu

• Sunet: Flora Pop

• Mixaj sunet: Teodora Retegan

• Producţie, regie, montaj şi colorizare: Alexandru Radu

• Distribuţie: Alexandru Potocean, Oana Rusu, Teodora Retegan, Maria Sgârcitu

• Parteneri: Friedrich Ebert Stiftung, Centrul de Teatru Educaţional Replika, Galeria 26, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, Asociaţia Constantin Hamangiu, SNSPA Bucureşti, Universitatea Bucureşti- Facultatea de Sociologie

Care este potenţialul politic al teatrului în suport digital? Situaţiile dramatice nu mai sunt demult restrânse la spaţiul teatrului; de altfel, şi acest spaţiu include new media, texte noi şi convenţii noi, dar una dintre finalităţile teatrului politic este angajarea publicului, iniţierea unui dialog, identificarea unor forme de interacţiune, mai ales în teatrul politic, unde spectatorii nu sunt receptori pasivi. Aceasta este provocarea pe care încearcă să o rezolve proiectul Capete înfierbântate 2020, într-o investigaţie performativă, la distanţă de zece ani de la Capete înfierbântate, documentare performativă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Felul în care populaţia percepe evenimentele este la fel de important ca evenimentele în sine, modul în care se produc „propriile naraţiuni de legitimare” e unul dintre aspectele pe care Platforma de Teatru politic 2015 îşi propunea să le documenteze şi să le dezbată, iar cel mai recent proiect filmat la Centrul de Teatru Educaţional Replika chiar asta face.

Proiectat ca o intervenţie artistică în spaţiul online, spectacolul grupează şi alternează secvenţe dramatice şi momente muzicale care desfac, separă istoria/ istoriile sistemului medical autohton. Alexandru Potocean şi Oana Rusu sunt protagoniştii, trec din personaj în personaj, creează cu talent un caleidoscop de tipuri şi figuri, categorii sociale diverse, experienţe sociale similare, totul prins în vortexul pandemiei. Sunt secondaţi de Teodora Retegan, Maria Sgârcitu în segmente muzicale care potenţează încărcătura dramatică, prin combinaţia de sound electronic, voci suave şi mesaj/ atac frontal pe teme incomode. Aşa este intro-ul în care „eficientizarea” sistemului sanitar e pusă pe rime şi atinge apogeul cu chestionarul pe patru voci „112, ce urgenţă aveţi?”. Urgenţele sunt multe şi asaltează pacienţii şi personalul medical deopotrivă, iar declanşarea epidemiei expune debilităţi, slăbiciuni suplimentare într-un sistem deja slăbit. Lipsă de solidaritate, indiferenţă, suficienţă, discreditarea experţilor, rasism, toate maladiile societăţii contemporane sunt colectate în episoade independente, unite printr-un singur element, reacţia în faţa virusului. „Am coşmaruri”, „pe secţie e un coşmar”, spune Cristian, medicul asupra căruia vecinii fac presiuni să părăsească imobilul, o doctoriţă de la ATI se simte ca „o bucată de carne aruncată într-o cuşcă”, abuzuri în spital, bullying în mediul online şi fixat în context, portretul stereotip al medicilor „şpăgari” versus „eroi”. Lăzile de decor pe roţi manevrate în jurul doctoriţei, care decide să demisioneze pentru că spitalul nu asigură materiale de protecţie, devin vehicule ale intimidării şi atacul vocilor anonime ignoră/ schimbă tema discuţiei, din potenţială victimă a coronavirus, doctoriţa devine victima discriminării de gen, de la „femei în pragul depresiei” la „boarfe pe pile”.

Fragmentele muzicale nu au numai un rol de tranziţie între scene, protocolul echipamentului de unică folosinţă e explicat/ recitat într-un astfel de moment, într-o coregrafie cu mişcări automate, standuri, recipientele de medicamente fermoare se transformă într-o instalaţie muzicală, iar un alt refren lămureşte procedura de achiziţii în instituţiile statului: „Trăim ca-n fantezie/ O lume fără pandemie/ E chiar aici la primărie/ Unde poţi primi ce vrei/ Chiar de zeci de mii de lei”.

Într-o societate dramatizată, prin includerea reprezentărilor dramatice în viaţa cotidiană (filme, seriale, reality), strategiile de seducere a publicului sunt tot mai sofisticate, totul e divertisment, totul e spectacol. Care e soluţia teatrului politic? Integrarea, reciclarea clişeelor televiziunii comerciale. Două secvenţe intră şi examinează zona show-ului tv: prima este un dialog „cu cei din linia întâi” – protestul medicului în chiloţi şi mai ales scena tortului, ce explică sistemul asigurărilor sociale, a doua, un talk-show (business şi economie) în care invitata citează din Dickens („era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi”) şi consiliază despre cea mai eficientă criptomonedă, Corona-coin. Dar apariţia cea mai spectaculoasă este Viorel Cataramă, care avertizează: „nu vă lăsaţi manipulaţi”. Aleaxandru Potoceanu este acomodat cu provocarea/ presiunea de a juca persoane publice, atitudinea şi cinismul sunt exact cât trebuie, intenţia nu este de a deforma, ci de a recompune, prin alternarea discursului său cu monologul jurnalului de pandemie al Luciei, operator socio-sanitar în Italia, prin contrastul de voce, de comportament – rezultatul e remarcabil. Extraordinară este şi Oana Rusu, foarte persuasivă în rolul doctoriţei, al expertului economic sau al realizatoarei tv, însă Lucia şi femeia din colonia de romi, deşi diferite, au blândeţe şi dorinţa „să devenim mai umani”, care conving şi spectatorii. Aceste monologuri exclusiv pentru spectatori sunt un element-marcă al regizorului David Schwartz, o formă de teatru verbatim ce menţine intact şi pur atât textul documentării, cât şi accentul, gesturile persoanelor reale. Iar în Capete înfierbântate 2020, miza este şi mai mare: cazul documentat este în plină desfăşurare, finalul nu numai amânat, dar şi incert.

Finalul spectacolului face conexiunea cu primul episod, unde Alexandru Potocean juca şapte personaje implicate în mineriada din iunie 1990. Ion Iliescu, personaj cheie al acelui eveniment, îşi face din nou apariţia, înconjurat de spirite răzbunătoare ce rostesc imprecaţii în întuneric, fac rechizitoriul vinovaţilor, amintesc de suita demonilor lui Bulgakov, chemaţi să elimine un rău şi mai mare; duhul rău, „ultimul vinovat” în lungul şir de politicieni enumeraţi este „primul blestemat”, şi, în fapt, primul vinovat.