| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Veşnic în aşteptarea fericiriide Roberto PazziScriitor prolific şi foarte activ, nu doar ca poet, prozator (autor al unor multe, faimoase şi premiate romane, câştigător al unor diverse şi numeroase premii literare), Roberto Pazzi, locuitor al iubitei sale Ferrara, nu recuză nicio formă de scriitură, nici măcar intervenţiile publice, în aule, în diverse întâlniri culturale, la tv etc. Nu ştiu dacă ar trebui spus că poezia ar putea fi genul predilect al lui Roberto Pazzi, pornind de-a dreptul de la debutul din 1973 cu Experienţe anterioare, continuând cu alte două volume (Versi occidentali, 1976, şi Il re, le parole, din 1980), până la debutul narativ cu CercandolImperatore, din 1985. Dar rămâne cert că a continuat şi cu versuri, de la Calma di vento (1987), Il Filo Delle Bugie (1994), La gravitŕ dei corpi, 1998, Talismani, 2003, Felicitŕ di perdersi, 2013 şi recenta Un giorno senza sera, din care am pescuit poeziile aici traduse. Ca poet a câştigat şi Premiul Montale, cu Calma di vento, în 1985, şi a fost tradus în diferite limbi. Traducere şi prezentare de George Popescu
Amnezie Cineva şterge ghipsul literelor, pe tabla minţii, câte lucruri uit... Însă amnezia e o obscură înţelepciune, în vreun loc voi regăsi formele pierdute gata să mă slujească precum cheile şi valizele prin case ce nu vor fi chiliile mele şi călătorii ce nicicând nu le voi avea neliniştea plecărilor mele. Luminii Romei Dorinţa de a pleca, puterea de a rămâne, imaginea lumii deschise ce m-aşteaptă, timpul ce lipseşte la întâlnire, obsesia golului de reumplut ce se linişteşte, numele morţilor din această noapte, născuţii încă fără nume, linia ce mă desparte de mulţi ieri şi mulţi mâine, mareea ce urcă şi mi-atinge pieptul, linia de coastă ce se schimbă, ştirile, roiurile de vorbe, mintea, tabla murdară de semne neşterse, teatru unde visele sunt şi nu sunt risipite, nesigur licăr ce la soare se jenează şi se stinge şi apoi se reaprinde. Asta e un du-te-vino din adâncuri, al luminii ce înnoieşte foamea, satură carnea şi o reînalţă, o desparte de umbra ce se prăvălise cu ea aproape o singură formă. Vrere Cât suferi în aceste zile, despărţit? şi viaţă şi moarte par să se-atingă, Marisa... Şi această străveche dorinţă ce nicicând nu se stinge cu trecerea anilor, cum voi face cum voi face mâine? Cine va ierta unui bătrân tânăr încă străvechea râvnă? Ascunzişul îi eliberează pe toţi Sare de la fereastră vocea persoanelor, lumea se reface sat, aproape ar fi locul poveştii unde frumoasa va adormi. Şi vrăjitoarea speră că nu se va trezi că prinţul de data asta nu va sosi. Însă moartea nu are putere dacă spaima schimbă gustul de a fura viaţa. Într-o zi, o singură zi cum era mai înainte nu merită un minut din această frumoasă plăcere de a rezista şi pentru un singur pumn de secunde să învingi sfidarea şi să asculţi vocea prinţului: ascunzişul îi eliberează pe toţi! Dintr-o ilustrată din val di Magra adevăratele paradisuri sunt cele pierdute Proust acesta e paradisul meu Cândva, ştiu asta, aici exista bucuria. Aerul încă tremură de ea. Încă nu s-a stins uimirea văii văzând-o într-o zi ducându-se. Cu toţii gândim... Dacă m-aş putea întoarce În care timp ai dori, tot în al tău? În cel dinainte? În ce mă priveşte aş dori viaţa nouă doar într-un timp necunoscut ce va veni, spre a nu pierde surpriza a ceea ce se va întâmpla, fără sufleur, fără scenariu, întreagă câtă e de învăţat, cu punctuaţie încă de semnalat, incultă şi rebelă, o viaţă în libertatea de a instrui şi a reinventa, în timp ce înaintează nesigură în viitor. În bezna aceea aş săruta iarăşi aceeaşi gură? Dar când îmbrăţişezi o femeie care mai înainte a fost de alţii, iubiţii săi nu vor reveni niciodată s-o revendice, mereu e întâia oară. Iubitul Versuri ce abia mi-au sosit, proaspete, rănite ca noi toţi în aşteptare... Căutam o carte şi n-o găseam ascunsă printre atâtea şi totuşi o citisem cu plăcere, tocmai mă pregăteam să renunţ, când iat-o apărând, invizibilă pe al doilea rând, iată Orbirea de Saramago vorbindu-mi... Trebuie să-nchizi ochii şi se deschid cei ai minţii, unde se-ntinde lumea că întreagă se află în puţine cuvinte. Nu Dumnezeu a fost ce-a creat din beznă lumina cu doar două cuvinte, fiat lux? Astfel în trimiterea de la orbire la lumină, traversând noaptea prietenă se-aşteaptă iubitul. O muscă din Gravina Vastă dorinţa lumii, nu lumea... repropun versurile mele despre o muscă, nu ştiu dacă o fi în mintea mea sau la o mie de kilometri de mine... O muscă îmi invadează capul caută o ieşire, căpiată ia chipul tău drept al meu. Explorează departele tău păr, buzele tale, sprâncenele tale, apoi coboară pe vârful nasului tău şi tu deodată te freci, la o mie de kilometri de mine. Ai auzit-o, ai auzit-o că te roagă să-i deschizi capul tău. Eu sunt eu sunt nu mă striviţi, ţine-mă înăuntru, nu mă face să mai zbor! La trezire În această imobilitate putem cel puţin în somn să călătorim, să recuperăm această conştientă plăcere... Mă trezesc şi de cealaltă parte a lumii se duc să doarmă. Există mereu cineva în călătorie spre a intra unde ies eu, precum echipa de muzicanţi pe care am visat-o, din nord în drum spre sud. Abia de i-am salutat dulceaţa limbii m-a trădat: eram ţara unde erau fericiţi să se trezească odată cu toate ţările adormite din această jumătate a lumii. Sunt o grămadă de vise încă de utilizat pentru lucrătorii de noapte, un câmp de grâu pentru cine în noaptea asta a făcut pâine. |