Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lectura – fenomen colaborativ sau individual?

        de Gabriel Coşoveanu

Printre sutele de pagini parcurse special pentru a comenta, în cunoştinţă de cauză, sporirea/ coruperea literarului prin noile tehnologii, mi-au atras atenţia câteva concepte, dincolo de, să zicem, discuţiile, la un moment dat aprinse, dintre clubul pro-Franco Moretti şi antagoniştii lui.

În primul rând, cred că termenul lectură incarnată, aşa „medical” cum sună, descrie satisfăcător un set de nostalgii justificabile pentru unele generaţii ante-Bill Gates, dar meprizabile pentru tineretul degrabă vărsătoriu de sânge academic old style. Într-o traducere rapidă, lectura incarnată înseamnă un tip de cogniţie ce incorporează muzicalitatea foşnetului de hârtie, fragranţa specifică a cernelei tipografice, ritmurile schimbătoare ale corpului în funcţie de locul care-i prieşte pentru lectură. Ce mai: reverie curat proustiană! Totuşi, sunt savanţi, de pildă, psihologi, care spun clar, cu literă de manual, că sistemul nervos are drept caracteristică amestecarea/ etajarea tuturor stimulilor, astfel încât nu există cogniţie fără înrădăcinare corporală. Imposibil să nu-l menţionezi, în context, tot de dragul apărării literarului, pe Gheorghe Crăciun, cu Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa. Observând, pe exemple livreşti, dar, mai ales, pe mostre din propriile avataruri, cum organismul decide întotdeauna, şi decide ultimul, Gheorghe Crăciun îşi asumă dificultatea de a merge pe urmele celor care au fost fascinaţi şi revoltaţi de concurenţa mai degrabă neloială dintre fraţii gemeni numiţi corp şi suflet, agon în care ultimul tinde să comită fratricidul. Pe unii îi citează de la bun început – Sf. Apostol Pavel zice net: „Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea”; nu altceva constată şi un Roland Barthes: „Corpul meu gândeşte altfel decât mine”. Acel corp, aş spune, tânjeşte, spre exemplu, după biblioteci frumoase, tangibile, vrea să intre, când circulă pe mari bulevarde ale lumii sau prin stradelele de centru istoric, în librării frumoase, toate menite să-i mângâie carnea flagelată de te miri ce griji cotidiene.

Apoi, m-aş lega de mult-citata expresie a lui Moretti însuşi, văzută ca înnoitoare în domeniul umanist, care ar ieşi dintr-o retorică deja obosită: several years of analysis, one day of synthesis. Da, pare un îndemn la echilibru şi o barieră în calea lui anything goes, dar poţi să tratezi cu indiferenţă ani de analiză/ hermeneutică în speranţa că un studiu cantitativ reprezintă o sinteză? Unii afirmă că e necesar să ne debarasăm de obsesia realului, pentru a revitaliza (sic!) textul, prin aşa-zisa mediere tehnologică, unde se află, în devălmăşie, ancore, sau mai degrabă cioturi (cum li se spune în Wikipedia cea de toate zilele) din registrul muzical, cinematografic sau din acela al jocurilor video. Visata sinteză ar arăta, desigur, ca o piechart sau ca o diagramă din care să rezulte digits, respectiv cifre de afaceri din bestsellers, cuantum de traduceri, popularitate în sensul sociologic, totul grupat pe ţări, pe intervale de timp etc. Pe scurt: Big Data. De unde şi concluzia sa, care de fapt e şi premisa demersurilor pe care le-a făcut, cu succes mondial, că e nevoie de o „istorie mai raţional㔠a literaturii. Noi, însă, am agrea alte păreri, care au sublimat sociologia travestită în instrument, la o adică, politic, pentru a susţine, zeci de ani, nu vreo insulă cronologică, proletcultismul şi croşetarea clasicilor (cei care ziceau de Dumnezeu, de capitalism, de monarhii ş.a.m.d.). Spre pildă, opinia unui Paul Cornea în privinţa rolului şi dificultăţilor, inerente şi asumate, ale hermeneuticii, în Delimitări şi ipoteze. E, acolo, prilej pentru teoreticianul român să releve faptul că până şi Derrida, în Gramatologie, avertiza că sunt necesare precizări terminologice care corecteaz㠄sanitar” delirul semantic, pentru că altfel lectura riscă să treacă doar drept plăcere, fără să constituie şi cunoaştere. A fi combinativ-ludic poate fi o opţiune, dar discuţia se cere mutată din registrul speculativ pe terenul „realităţilor verificabile”. Prin urmare, devine necreditabilă intervenţia unui Stanley Fish, care crede că interpretation is the only game in the town. Nu departe ni se pare stilul ghiduş-seducător al lui Feyerabend.

În fine, aş invoca, din nou, pentru că am mai făcut-o, tot în Ramuri (care găzduieşte şi o anchetă pe tema relaţiei umanioare-digital, cu întrebări lansate la începutul lui februarie), problematica, severă, spinoasă, dacă vrem, din jurul analfabetismului funcţional. Că a utiliza nu echivalează cu a înţelege, e deja axiomatic (sau aşa om crede noi, melancolicii după epoca în care nu murise încă omul, conform apocalipticului Foucault). Însuşirea ultimului jargon (uneori n-am cum să spun mai precis, decât, iarăşi, cu un englezism – adică the latest) începe, în mediile intelectuale, să ţină loc de argumentaţie, din aceea „clasică”, măsurabilă în paşi mici, cu atenţie la proprietatea termenilor şi la o tradiţie care constituie, în fond, ceea ce numim canon. Digital Humanities pretind că acest canon trebuie lărgit. Cum? Cu noile tehnologii, desigur, the latest. Mie mi se pare că e destul să te uiţi la o emisiune, avântată retoric şi ideologic, de tip I Like IT, ca să observi că cele mai recente gadgets presupun abolirea imaginaţiei tale, fenomen care descrie aspectul simplu, din unghi logic şi umanist, că începi să crezi că ştii mult mai mult decât ştii de fapt.

Nu vrem să spunem, cu asta, să fim bine subînţeleşi, că respingem noile tehnologii. Ele sunt bolizii noştri pentru viteză, dacă nu avem, cumva, maşini de fotbalişti – trecerea lor în hiperbole denotă, însă, vorba bătrânului (sic!) Kant, instalarea într-un azil al ignoranţei, sau, mai degrabă, al aroganţei (filosoful se referea, desigur, la poziţia celor care susţineau că nu există obiectivitate în interpretare). Pentru că ce altceva decât aroganţă să indice chicotelile unor juni mânuitori dibaci de platforme digitale faţă de foşti profesori ai lor, încă mânuitori de stilou sau creion? Aşadar, noi opinăm că există obiectivitate, şi anume prezenţa (sau amintirea) profesorului care te-a format, care ţi-a pus în mână cărţile fondatoare. Ce nu există? Fix ce nu prea văd dioptriile megalomanice ale susţinătorilor ultimelor –isme, şi anume infailibilitatea. De unde au scos, sau mai bine, resuscitat, şi ideea năstruşnică de postumanism, întrucât ea îl are ca părinte pe Ihab Hassan, care declara, încă din 1977, că umanismul e desuet, nu mai are coerenţă universală: „humanism transforms itself into something one must helplessly call posthumanism”.

Avem temeiul, de gen umanist, ne încăpăţânăm să spunem, că progresiştii de azi, practic neomarxişti, emancipaţi, bineînţeles, în raport cu formaliştii ruşi sau cu Escarpit ori Gramsci, întind o capcană raţionalităţii înseşi, care, de felul ei, e indiferentă la orice stimul digital. Ca să nu sune aburos, precum cascadele lor neologistice, definesc raţionalitatea în cuvintele cumpătate ale lui Paul Cornea (Din Interpretare şi raţionalitate): „Între asertare, asentiment şi credinţă funcţionează totuşi o relaţie de adecvare. Ea formează contextul normalităţii şi se defineşte prin însuşirea pe care o numim «bună-credinţă»”.

© 2007 Revista Ramuri