Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Televiaţa

        de Nicolae Prelipceanu

La început a fost telegraful („Bate telegraful, că ce altă treabă are...”).

La celălalt început a fost telefonul. Ăsta ajungea până acasă la tine, spre deosebire de telegraf.

La alt început a fost televiziunea. Lumea începuse demult, ba chiar şi telegraful şi telefonul, dar televiziunea nici nu s-a sinchisit şi a făcut noul început. Căci aşa sunt ăştia/ astea cu tele-n faţă, nu se sinchisesc de nimeni şi de nimic şi mai ales de nimeni şi de nimic dinaintea lor.

Telecinemateca, un vis de altădată, revigorat din când în când de televiziunea naţională. Celelalte nici să n-audă de cinematecă, unde rulează filme neconforme noilor reguli ale cenzurii politico-corecte.

Telegondolele pe la Piatra Neamţ şi Mamaia, creaţii ale lumii (mai) moderne. Din ele vezi oraşele respective de sus, deşi, poate, n-ar trebui. Dar e şi asta o senzaţie: să priveşti lumea de sus, măcar o dată, contra câţiva lei.

Telemeaua, cea mai veche tele, nu se pune.

Când telele s-au diversificat, au apărut şi teleiubirile, ba chiar şi telesexul. Era o veselie tele peste tot în lume şi lumea se bucura c㠖 iat㠖 se extind toate şi poţi comunica în diverse feluri la şi mai diverse distanţe.

Dar de fapt, la început a fost omul peşterilor, care trăia tele (adică departe), fără să ştie că-i tele, faţă de semenii săi, iar aceştia îi erau duşmani; „duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste...” s-a scris mai târziu, mult mai târziu, dar era valabil încă de pe-atunci.

Ei, şi într-o zi – era să zic „bună”, dar m-am cenzurat la timp – a apărut şi telemunca, în paralel cu teleşcoala. Stai acasă, cu computerul/ ordinatorul/ calculatorul în faţă, deschizi te miri ce device, zoom sau altele şi, hop, te trezeşti la birou. Îţi începi ziua de lucru acasă, ca să nu ieşi şi să nu te contaminezi cu virusul cel, deja, vechi sau, şi mai rău, cu variantele lui noi, care nu sunt deloc tele, ci dimpotrivă, şi tot acasă o şi termini.

Teleşcolarii stau şi ei acasă, tot în faţa computerului/ ordinatorului/ calculatorului, şi îşi văd colegii şi profesorii în chip de mici fotografii vorbitoare şi gesticulatoare, ca la cinema. La telecinema, fără tecă la coadă.

Universităţi de avangardă româneşti, din astea, particulare, inventaseră, de fapt, demult, teleexamenele, unde un profesor examina câte o mie de studenţi într-o zi, dădeau şi mii de diplome, ba chiar şi teledoctorate, aşa cum au atâţia analfabeţi funcţionali din fruntea ţării.

Se spune că mulţi patroni de firme nici nu se mai gândesc la întoarcerea în birouri, nu de frica virusurilor, ci de frica chiriilor pentru spaţiile respective. Păi cu câţiva metri pătraţi ai rezolvat zeci de birouri de altădată, nu?!

Înainte de pandemia asta, am văzut sau auzit (tele, deh) o ştire despre construcţia unui vapor imens, cu apartamente scumpe, pentru ultra-bogaţi, care să-şi poată duce acolo viaţa, inclusiv conducerea firmelor pe care le aveau. Nu ştiu ce s-a mai ales de el, dar ştiu cazul unui patron român de IT, care s-a mutat în Noua Zeelandă (asta se petrecea prin anii ‘90), fără să-şi fi luat firma cu el. O conducea de-acolo, e drept, angajaţii veneau la birou, dar el îi telesupraveghea, îi vedea chiar şi când intrau în încăpere. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el şi cu firma lui, probabil că acum sunt cu toţii acasă, iar el se uită prin casele lor, să vadă dacă sunt conştiincioşi.

Cu teleconferinţele e mai democratic, fiecare vede câte ceva din casa fiecăruia, atâta cât îl lasă camera de luat vederi a computerului. Aşa cum e şi cu teleşcolile.

Încet-încet, ne depărtăm, însă, unii de alţii, într-o nouă comună primitivă atotcuprinzătoare, desigur, mai puţin sălbatică, dar în final s-ar putea, totuşi...

Dăm mâna cu coatele sau cu pumnii, că, de fapt, datul mâinii dinainte data din vremea când toţi se ameninţau unii pe alţii şi, întinzând mâna (goală), îi demonstrau celuilalt că n-au arme ascunse în ea, iar el, la rându-i, de asemenea. Dând cu pumnul e puţin mai ameninţător, totuşi.

Mai avem prieteni? Ne-au rămas încă din vremea când tele nu cuprinsese lumea, ba chiar ciocnim pahare cu ei, online (un fel de rezultat al lui tele), ne vedem la videotelefonul WhatsApp şi, hop, zicem că am socializat. Însuşi termenul ăsta care înlocuia rece şi tehnic atât de familiarele întâlniri de altădată, parcă era scos dintr-o telelume.

Încă n-a apărut telemoartea, cu telecoasa. Dar răbdare, o să apară şi asta şi atunci să te ţii! Să te ţii de ce, că doar tot n-ai să-i scapi, nu cred că televiaţa se va termina altfel decât tot cu coasa aia, sau o fi, până la urmă, fără sfârşit? Că, atunci, s-ar bucura unii nebuni: e bună şi televiaţa. Doamne fereşte! Sau, cum se zice acum mai la tot pasul, Doamne-ajută!

Cândva, munca era o activitate socială. A rămas aşa, puţin nuanţată, chiar după apariţia maşinilor şi după răscoala muncitorilor englezi contra maşinilor, o vreme. Pe urmă, nici munca nu a mai fost ce era înainte. Vorba lui Grigore Alexandrescu, „veacul înaintează”. Înainta şi pe vremea lui, dar în cea pe care ne e dat nouă s-o parcurgem, viteza pare a fi crescut, iar telele s-au înmulţit şi promit sau ameninţă să nu rămână aici.

Televiaţa, o nouă formă de viaţă? Poate, dacă nu cumva e o nouă cale rapidă spre un fel de moarte socială.

A apărut şi telesocietatea civilă, cea care se mobilizează online, prin Facebook, mai ales, unde avem teleprieteni, pe care ni-i facem la cerere, ca-n vremea grădiniţei, când îi spuneai fetiţei sau băiatului de alături „vrei să fii prietenă/ prieten cu mine?”. Aşa zisele cereri de prietenie se înmulţesc şi singurătatea şi ea, direct proporţional.

A apărut şi un limbaj tele, specific, mai concentrat, mai uscat, ca orice concentrat. Limba română uscată, engleza uscată şi aşa mai departe. Până acum aveai doar fructe uscate, legume uscate. Ei, bine, ai şi limba română uscată acum.

Există chiar un dialect înrudit cu cel pe care-l vorbim noi, adică dacoromana, în care multe cuvinte asemănătoare cu ale noastre au în faţă un a. Ei nu spun: „sunt român”, ci „sunt armân”, dialectul se numeşte aromân. Se studia la disciplina Dialectologie, la Literele de altădată, numite Filologie. Acum, cu tele, ar trebui să avem şi teleromâna, aşa cum şi telefranceza, telespaniola, teleitaliana.

Un fel de teleromână avem noi, aia vorbită prea adesea în spaţiile publice, la televiziune, ba chiar în parlament, şi încă ăştia n-au făcut teleşcoală!

Dar asta, televiaţa, n-o fi cumva un simulacru de viaţă, aşa cum nechezolul era un simulacru de cafea? N-o fi o viaţă cu înlocuitori? Sau chiar înlocuitorul însuşi?

© 2007 Revista Ramuri