a. „Accidentul s-a petrecut chiar când ceasul a bătut de miezul nopţii şi data s-a schimbat, devenind 09.09.09.”

ă. Deborah Feldman este cea căreia i se întâmplă acel accident – unul despre care ştim, citind detaliile, că dă, de regulă, consecinţe fatale. Deborah Feldman scapă însă ca prin minune, cu răni minore şi, mai ales, cu o viaţă nouă (vom înţelege imediat împreună în ce sens adânc).

â. Accidentul din septembrie 2009 e unul pe care subiectul său principal (şi, am văzut, atât de norocos) alege să îl citească şi aşa, profund/ în registru înalt: „nouă, aşa mi-a spus cabalistul; nouă, numărul morţii şi al renaşterii, al sfârşiturilor şi al începuturilor, e semnul după care trebuia să mă uit. De acum, de fiecare dată când am să mă gândesc la ziua asta, ea va fi mereu cea care mi-a împărţit viaţa în două”.

b. A doua zi după acest accident, Deborah Feldman – la acea dată, între altele, autoare a unui blog a cărui cotă de popularitate creştea vertiginos – semnează un contract pentru a face o carte. Şi anume: „o carte de memorii despre o persoană care nu mai există şi căreia am să mă asigur că-i arăt tot respectul într-un ultim memento”.

c. Cartea, referinţa principală a acestui „Focus”, se intitulează Neortodox – cu subtitlul Scandalul pe care l-am provocat renunţănd la rădăcinile mele hasidice. Apărut în premieră în limba engleză în 2012, cu o presă fastuoasă, cu traduceri şi o ecranizare a unuia dintre marile succese cinematografice – de public & de critică – de pe Netflix (cu acelaşi titlu – Neortodox) –, volumul ajunge, la începutul lui 2021, şi în limba română, într-o traducere clar-cristal de Vali Florescu, la editura Trei.

d. „Rădăcinile hasidice” ale scriitoarei – şi ale personajului principal al cărţii, în mod automat, de vreme ce nu avem de-a face cu o biografie ficţională, ci cu una cât se poate de reală & realistă – au legătură şi cu o anumită zonă din teritoriile româneşti. Cu Satu Mare sau, cum se spune în idiş, cu Satmar.

e. În detaliu: una dintre cele mai numeroase denominaţiuni ale hasidismul din lume a ajuns să poarte numele unui oraş transilvănean după ce, în mare, lucrurile s-au întâmplat în felul următor – „în misiunea sa de a salva evrei de vază de la moarte sigură în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, avocatul şi jurnalistul evreu maghiar Rudolf Kasztnet i-a salvat viaţa rabinului din acest oraş. Ulterior, rabinul a emigrat în America şi a adunat în jurul său un număr mare de supravieţuitori, punând bazele unei secte hasidice căreia i-a dat numele inspirându-se din cel al oraşului său natal”.

f. O paranteză – exemplul rabinului din Satmar (Satu Mare) a fost urmat şi de alţi rabini care au ajuns, salvaţi de la ororile din cel de-al Doilea Război Mondial, aşa încât, acum, mai multe „secte” hasidice şi-au luat numele de la oraşele sau de la comunităţile din care proveneau aceşti lideri religioşi – „din dorinţa de a păstra amintirea satelor şi a comunităţilor şterse de pe faţa pământului în timpul Holocaustului”.

g. Aşadar, Deborah Feldman e – mai precis, a fost – o satmar-hadisică. Evreică ultraortodoxă, care aparţinea grupului hasidit satmar. Până la 23 de ani.

h.Apropo: în paralel – şi într-un dublaj fericit – cu derularea filmului inspirat copios din această carte pe Neflix în primăvara anului trecut – în presa de la noi a fost publicat un delicios şi consistent material de presă despre comunitatea hasidică şi despre evreii ultrareligioşi din Satu Mare. Semnat de Gabriel Bejan, interviul cu preşedintele Comunităţii Evreişti din Zalău poate fi citit pe portalul Hotnews.

i. Una dintre marile şi evidentele chei de lectură pentru această carte ţine de ceea ce am putea numi arhitectura tradiţiei. „NeOrtodox” e, între altele, naraţiunea unei examinări critice privitoare la softul unei anumite tradiţii – în multe privinţe şi la mai multe niveluri problematice, aşa cum vom descoperi pe măsură ce lectura cărţii avansează.

î. Sunt, apropo de tradiţie, două mari modalităţi de a privi tradiţia hasidică de rit satmar – le-aş putea spune, în absenţa unei formulări şi mai inspirate, „interioară” şi „din depărtare”.

l. Descrierea componentelor acestei tradiţii, cu deconstrucţia acestei tradiţii în progresie pe măsura descrierii, „din interior” ocupă, firesc, spaţiul cel mai amplu al acestei cărţi.

j. E o tradiţie pe care o vede şi pe care o descrie o femeie – amănuntul nu e nesemnificativ, fie şi numai pentru cascada de formule care vin direct dintr-o extraordinar de ascuţită intuiţie.

k. De altfel, e chiar mai mai mult decât „a vedea, a descrie” în cazul de faţă – fundamental, e a trăi. Deborah Feldman trăieşte tradiţia acestui hadism, respiră nemijlocit aerul acestei lumi – îl respiră şi se sufocă tot mai des pe măsură ce înţelege tot mai mult(e).

l. Fire atentă, iscoditoare, cu un „aparat” de înţelegere a lumii a cărui complexitate pare că ar creşte geometric din timp în timp, Debrah Feldman ne ordonează şi o analitică a acestei tradiţii, aşa cum sunt, în realitate, articulaţiile ei în primele decenii ale secolului al 21-lea. Ne spune, între altele, cu detalii, ce e educaţia, ce e medicina, cum se consumă actul sexual, care sunt marile ritualuri, care e poziţia socială a femeii şi a bărbatului, care sunt limitele (numeroase) şi care sunt libertăţile (pentru o femeie incomparabil mai puţine decât pentru un bărbat), ce înseamnă trădarea în aceste comunităţi, ce e memoria (pasajele despre acest pachet tematic sunt dintre cele mai emoţionante şi mai preţioase), ce e familia, ce e divorţul într-o asemenea lume, ce e inocenţa.

m. Deborah Feldman spune, şi dă numeroase exemple, şi până unde şi până când poţi visa, ca femeie, cu ochii deschişi, care e graniţa dincolo de care nu mai poate exista naivitate. „În fizica imaginaţiei, asta e regula: un copil nu poate accepta decât o lume dreaptă. Am aşteptat mult timp să vină cineva care să mă salveze exact ca în basme. A fost destul de dureros când mi-am dat seama că nimeni nu va ridica pantoful de cleştar pe care l-am lăsat în urmă”.

n. O paranteză şi o sugestie totodată: în filmul care ecranizează volumul de faţă, rolul principal (nu al lui Deborah, regizoarea optând pentru un alt nume – Esther Shapiro) e jucat de actriţa israeliancă Shira Haas. De, mai precis, u-lu-i-toa-rea Shira Haas, cu un rol (mult mai lung şi la fel, memorabil) şi într-o altă serie recentă de mare succes despre mediile familiale şi sociale ale evreilor ultraortodocşi (de data aceasta din Israel), „Familia Shtisel”. În mai anul acesta, Shira Haas împlineşte 26 de ani; ceea ce are, din punct de vedere cinematografic, până acum în portofoliu este excepţional pur şi simplu.

o. Accesul la „cifrurile” lumii hasidice de tip satmar oferă, în cele din urmă, o cunoaştere bulversantă. Lumea despre care scrie Debrorah Feldman are numeroase elemente de diferenţă – multe, greu de acceptat sau chiar enervante – faţă de ceea ce ne oferă o cunoaştere comună.

p. Am putea spune, fără să fie o apreciere excesivă, că, în raport cu orizontul său tematic, Neortodox e şi cartea unei revelaţii.

q. Mai precis: a unei revelaţii care nu vine dintr-odată, ci pe care o luăm în posesie „în trepte”, prin acumulări succesive. La început, lumea hasizilor de tip statmar pare că e ca a noastră; apoi, ea devine tot mai mult alta. Atât de diferită încât, de la un moment dat încolo, unica opţiune rezonabilă pare să fie aceea a unei rupturi radicale. Ceea ce, la 23 de ani, mamă a unui copil, Deborah Feldman chiar alege să facă.

r. Ingenios ca opţiune de strategie editorială, preţios sub raportul efectelor de lectură, D. Feldman ne oferă cunoaşterea intimă a comunităţii sale originare în trepte şi la fel procedează – adesea, în acelaşi timp - şi când e vorba despre îndepărtarea de lumea în care s-a născut şi în care a crescut.

s. Ruptura de comunitatea hasidică de rit satmar e nu bruscă, ci bine pregătită şi „în trepte”, în progresie.

ş. Pentru cineva care ilustrează la superlativ că vine direct din „poporul cărţii” nu e deloc o întâmplare că primii „muguri” ai îndepărtării de lumea ultraortodocşilor hasidico-satmari cresc de pe urma unor cărţi.

t. A unor asemenea „dihănii” despre care o rudă apropiată a personajului principal crede că sunt „ca nişte şerpi veninoşi”. „Cărţile mi-au devenit prieteni apropiaţi. (...) Am fost deja coruptă; doar că mă pricep s-o ascund”.

ţ. Tatăl lui Deborah Feldman e – în realitate şi elegant spus – un rătăcit cu minţile care nu are voie să vină în casa uriaşă a familiei decât cu rare ocazii ; mama lui Deborah – lesbiană, alungată de comunitate la scurt timp după ce îşi naşte unica fiică.

u. „Când citesc, îmi aleg din cărţi părinţii perfecţi şi-mi închipui cum ar fi să mă fi născut fiica lor şi să trăiesc într-o cameră cu pereţi roz şi pat cu baldachin şi o fereastră ce dă spre o peluză cu vegetaţie luxuriantă din suburbii. Părinţii mei imaginari mi-ar pune aparat de îndreptat dinţii şi mi-ar cumpăra haine frumoase. Aş merge la şcoli adevărate şi poate chiar şi la facultate. Aş juca tenis şi aş merge cu bicicleta. Nu m-ar lăsa să ţin capul plecat şi să vorbesc în şoaptă”.

v. Una dintre ultimele descinderi ale lui Deborah Feldman în perimetrul auster al comunităţii în care s-a născut şi maturizat se petrece chiar în anul 2009. Iată ce se întâmplă, relevant: „cât de adecvat mi se pare că, în timp ce fundaţia însăşi a credinţei mele aproape s-a prăbuşit, să se dezintegreze şi fundaţia casei în care am copilărit”.

w. Încă două amănunte despre filmul „telescopat” din această carte. Primul: povestea din miniseria de pe Netflix depăşeşte, semnificativ, cadrele poveştii din cartea lui Deborah Feldman. „Este povestea foarte multor oameni topiţi într-unul singur, o poveste ce poate fi la fel de bine a mea sau a oricărui altcuiva – chiar şi a ta”, notează, la finalul cărţii sale, D. Feldman.

x. Al doilea: „Deşi mici amănunte au fost modificate, tema durerii, a conflictului, a singurătăţii şi a umilinţei au rămas neschimbate”.

y. Am premeditat să fac, pe parcursul acestei text, mai multe referiri şi la film. Există cărţi mai bune decât filmele care le ecranizează (foarte multe cărţi, de fapt); există filme mai bune, mai expresive decât cărţile care le stau primelor drept sursă de inspiraţie. Însă există şi filme şi cărţi – pe acelaşi platou, ca să spun aşa: foarte bune, care se potenţează reciproc. Cartea Neortodox şi filmul Neortodox aparţin, cu siguranţă, acestei din urmă categorii. Mai mult: merită, cu asupra de măsură, să ajungem/ să ajungeţi la ambele!

z. Evadarea este, în mod evident, una dintre marile şi foarte complexele teme atât ale cărţii, cât şi ale filmului. Poate că e bine să (re)amintesc: lectura despre evadare sau vizionarea unei poveşti despre evadare poate fi ea însăşi o evadare...