Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Câte ceva despre Digital Humanities

        de Gabriel Nedelea

Suntem cu toţii beneficiari, în diferite măsuri, ai procesului de digitalizare care se desfăşoară, de câteva decenii deja, şi în domeniul umanist. Unul dintre exemplele cele mai simple şi mai evidente îl constituie sistemul de catalogare din bibliotecile publice, care s-a îmbunătăţi extraordinar de mult odată cu digitalizarea sa şi există un potenţial uriaş în acest sens, datorită softurilor existente. Tinread-ul, program folosit în numeroase biblioteci judeţene şi universitare din România, conţine sute de câmpuri pentru înregistrarea unei cărţi, iar un bibliotecar bun foloseşte, ochiometric vorbind (am lucrat o bună perioada de timp cu el), în medie de 15-20 dintre ele, între care şi „Blocul analizei de subiect”, unde se găseşte şi câmpul 606: „tematica folosită ca subiect”. Completarea acestuia cu cât mai multe sintagme cheie (coerent gândite, adecvate şi chiar specifice unor categorii de cărţi, documente şi obiecte – dar pentru asta ar fi nevoie de un mic departament de cercetare în aceste instituţii) deschide şi înlesneşte căutările utilizatorului şi, în consecinţă, realizarea de bibliografii. Mai mult, poate găzdui şi include lucrări digitalizate, fapt din ce în ce mai întâlnit. (Am în vedere, în principal, Biblioteca Judeţean㠄Alexandru şi Aristia Aman” Dolj, exemplară din aceste puncte de vedere). Cataloagele majorităţii bibliotecilor mari din România pot fi consultate online.

Orice cercetare serioasă începe astăzi cu consultarea sau, cel puţin, survolarea bazelor de date online, iar programul ANELIS PLUS, prezent în unele dintre universităţile româneşti, oferă acces la milioane de articole şi cărţi full text, în funcţie de pachetul contractat. Există şi sistemul paralel, cele câteva site-uri de pe care se poate pirata cercetare şi carte la zi, dar şi arhive gratuite ale unor edituri mari din Occident, cu lucrări mai vechi, dar necesare. A început şi la noi, nu de mult timp, realizarea unor biblioteci digitale, între care, cea mai voluminoasă, Biblioteca Digitală a Bucureştilor. Nu mai discut despre marele proiect Google, care a născut atâtea controverse, încercând realizarea unei biblioteci „totale”, şi nu doar din nostalgia pentru mitul Bibliotecii din Alexandria, ci pentru a cuprinde o cantitate uriaşă de date şi de cunoaştere, monetizată în varii feluri, încălcând flagrant drepturile de autor a mii de scriitori şi de edituri, motiv pentru care a şi fost sistat.

Urmările acestei (r)evoluţii digitale sunt incomensurabile pentru comunităţile de cercetători, care au dezvoltat importante reţele de publicare a rezultatelor obţinute, ceea ce a dus, între timp, şi la apariţia scientometriei. Este, aşadar, absurd să demonizezi un instrument care prin multifuncţionalitatea sa generează inclusiv noi metode de arhivare, de organizare şi articulare a cunoaşterii.

Un alt avantaj constă în posibilitatea creării continue a unor baze mari de date şi, în consecinţă, a întocmirii corpusurilor exhaustive de texte, ceea ce în studiile literare a făcut posibilă apariţia cercetării cantitative şi a practicilor numite generic Distant Reading, sintagmă propusă de teoreticianul Franco Moretti. Ce reprezintă, mai exact, acest concept? O nouă paradigmă? O nouă metodologie? Ce consistenţă epistemologică are? Sigur, sunt întrebări la care nu poţi pretinde că urmează să răspunzi într-un articol de o mie şi ceva de cuvinte. Dar câteva observaţii, de la distanţă, pot fi schiţate. În primul rând, simplificând, Distant Reading se bazează pe mijloacele, instrumentele şi metodele puse la dispoziţie de Digital Humanities, iar popularitatea acestor practici în lumea academică occidentală şi bibliografia stufoasă care le-a fost dedicată relevă că nu pot fi ignorate. În spaţiul românesc există câteva proiecte în acest sens, multe în desfăşurare, precum şi o dezbatere serioasă, dusă prin numere tematice, articole şi studii în reviste precum Vatra, Transilvania, Cultura sau Observator cultural. Faptul că pe această cale cercetătorii români participă la un dialog universitar internaţional nu poate fi decât un aspect pozitiv. Numele cel mai des invocat în discuţiile autohtone este cel al lui Franco Moretti, autor căruia i s-a decernat şi titlul de Doctor Honoris Causa din partea UBB Cluj, ocazie cu care teoreticianul a ţinut o alocuţiune destul de tehnică, publicată în 2017 în revista Cultura, în care a împărtăşit câte ceva din „laboratorul” său, câteva mostre de analiză. Este motivul pentru care mă voi raporta, la rându-mi, la cercetările sale.

Aş remarca, înainte de toate, că nu s-a încheiat încă discuţia despre relevanţa academică a criticii literare şi despre legitimitatea epistemologică a studiilor literare în raport cu ideea de cercetare în genere. Sigur, ceea ce în mare a fost numit critică impresionistă nu poate participa, prin caracterul său subiectiv, la cercetarea de tip academic decât printr-un acord pe care îl presupun, în fond, toate celelalte tipuri de cercetare umanistă. Pe fondul acesta a şi apărut polaritatea distant reading - close reading, două atitudini despre care se spune că sunt complementare, chiar interdependente. Close reading-ul a moştenit o întreagă tradiţie hermeneutică, de la formele sale teologice, filosofice şi filologice, în genere, până la variile încercări de scientificare din secolul al XX-lea, în care legitimitatea a fost negociată prin supoziţia participării la cunoaşterea naturii umane în baza revelării unor dimensiuni estetice, autonome, în care aura unicului şi a individualului este mai prezentă decât în orice altă activitate umană. În ceea ce priveşte distant reading-ul, s-ar putea spune că adepţii săi au moştenit de la unele dintre ramurile istoriei (Şcoala Analelor de Istorie, istoria mentalităţilor ş.a.) modul de lărgire a sferei tipurilor de date utilizabile pentru identificarea de patternuri la nivel formal. Cât timp niciuna dintre cele două atitudini metodologice nu este fetişizată, nu caută să devină hegemonică, lucrurile rămân în echilibru, iar cele două atitudini în mod necesar complementare. Ar mai fi, totuşi, amendamentul că hermeneutica (subsumată acum close reading-ului) a existat câteva sute de ani bune fătră distant reading, iar viceversa încă nu se verifică istoric şi nici metodologic.

Ce schimbă, totuşi, în mod fundamental studiile circumscrise noii paradigme cuprinse de expresia distant reading? Citind studiile lui Franco Moretti şi ale unora dintre cercetătorii care-l urmează, am constat că răspunsul este: atitudinea faţă de textele literare din care urmează să fie compus corpusul studiat. Indiferent de cât de complexe şi adecvate vor fi analiza computaţională şi inputurile folosite este greu de justificat decupajul şi configurarea corpusului doar pe criteriul că textelor respective le-a fost atribuit, spre exemplu, statutul de roman, uneori doar de către editor sau de autorul însuşi sau în urma unei abstractizări teoretice laxe, ulterioare. (E nevoie de o toleranţă mare a conceptului de roman pentru a include scrieri ca Un visu pe Carpaţii de N. Moreanu, Decebal de I. P. Florentin, Intim de Traian Demetrescu etc.). Noul contract metodologic are drept clauză principală c㠄cercetarea cantitativă urmăreşte să-şi elibereze datele de o interpretare specifică, după cum am precizat mai sus, ceea ce reprezintă desigur şi limita ei: ne oferă date, nu interpretări” (Franco Moretti. Grafice, hărţi, arbori. Literatura văzută de departe, Ed. Tact, 2016). O altă clauză/ premisă, rămânând la studiul de caz al romanului, ar fi că şi un canon de două sau trei sute de romane dintr-un secol ar acoperi doar 1% din romanele efectiv publicate în acea epocă şi c㠄nu putem înţelege un câmp atât de vast punând cap la cap ceea ce ştim despre un caz izolat sau altul, căci câmpul nu este suma cazurilor izolate: este un sistem colectiv, un întreg, care trebuie văzut şi studiat ca atare” (Ibidem). Or, spune Moretti în altă parte, „Critica digitală i-a luat pe toţi acei Banqo [fantoma din Macbeth] care fuseseră măcelăriţi în procesul selecţiei literare şi i-a adus din nou la viaţă. A vorbi cu acele fantome este sarcina care ne stă în faţ㔠(„Abstractizare, patternuri şi interpretare. Nou şi vechi în viitorul ştiinţelor umaniste”, Alocuţiunea publicată în Cultura, în nr. 18/ 574, din mai 2017). Dar nu întâmplător acele „texte” au murit, ci în urma unei selecţii culturale, analoagă selecţiei naturale, dacă vreţi, că tot îşi asumă Moretti fundamente darwiniste. Sigur, „cuantificare [doar] pune problema, iar morfologia găseşte soluţia”, dar pe baza unui corpus care în proporţie 99% este mort, fosilizat, actualizat doar prin această nouă formă de înregistrare/ arhivare. Bine, inclusiv conceptul de arhivă ar trebui (re)supus urgent unei analize foucaultiene (precum în Arheologia cunoaşterii) sau, mai bine spus, asimilat în acest fel.

Aici se întrevăd limitele acestei noi paradigme, când primează argumentele de ordin cantitativ. Când oferă date prin analiza unor corpusuri cărora le motivează convingător decupajul, proces inerent cercetării, devin nu numai utile, ci chiar determinante. Cred (fiind de obicei optimistul de serviciu) că, de fapt, tradiţia autohtonă a exegezei şi istoriei literare îi va feri pe cercetătorii români de excese, de fetişizarea instrumentelor şi metodelor, adică de tentaţia hegemoniei metodologice. Digital Humanities facilitează, înainte de toate, construirea unor infrastructuri indispensabile, de ceva vreme, cercetării. Cum vor fi folosite aceste infrastructuri depinde, însă, de erudiţia (sper că nu sună prea retrograd acest termen pentru unii) şi capacitatea fiecăruia în parte, precum şi de dispoziţia de a intra în concernul cercetării academice. Iar dacă originalitatea este, în acest domeniu, o prejudecată a criticii din trecut, ea se traduce, totuşi, prin contribuţiile şi/ sau ineditul pe care le solicită orice întreprindere ştiinţifică.

© 2007 Revista Ramuri