Breasla scriitorilor români este, din când în când, scena unor evenimente neplăcute, impregnate de obsesii de-a dreptul ritualice şi la intervale ce ţin de gândirea intermitentă, dar şi de ura continuă a protagoniştilor. E vorba de un pâlc de autori care îşi caută, zadarnic, rezolvarea crizelor de inspiraţie, jubilând terapeutic la gândul că Uniunea Scriitorilor din România (USR) nu mai există. Şi, ca să vezi, nu de ieri, de azi, nu mai există, ci de mai bine de... treizeci de ani! După opinia acestor scriitori, una dintre marile izbânzi ale revoluţiei din 1989 a fost desfiinţarea USR. E drept, o izbândă din cale-afară de subtilă, de vreme ce până acum nimeni nu şi-a dat seama de asta. Culmea, nici măcar autorii cu pricina, care, la rândul lor, s-au numărat printre conducătorii, laureaţii sau beneficiarii Uniunii (cică) demult desfiinţate.

Ritualul de care vorbeam se desfăşoară nesmintit. Respectivii scriitori pe care, pentru a-i număra, degetele de la cele două mâini ne prisosesc, lecturează într-o variantă dislexică şi interpretează ca atare deciziile unor instanţe de judecată, proclamând desfiinţarea USR. Motivul: funcţionarea ei ilegală. Toba mare în care aceşti vestitori bat ştirea este internetul. Cum în cyberspaţiu lumea întreagă a devenit un Epidaur în care, oriunde ai şopti, se aude oriunde, informaţia se răspândeşte cu iuţeală. Sau, cum spunea Umberto Eco, „reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie celor care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, în faţa unui pahar de vin”. (A nu se crede, în cazul în speţă, că reţelele de socializare au înlocuit paharul de vin, ci doar i s-au adăugat, cu asupra de măsură.)

Cum memoria colectivă este invers proporţională cu mărimea colectivităţii, de fiecare dată membrii Uniunii Scriitorilor se neliniştesc, se întreabă şi ne întreabă, iar şi iar, ce se întâmplă. Cum v-aţi dat, cu siguranţă, seama, nu se întâmplă nimic, trâmbiţele Ierihonului nu dărâmă zidurile cetăţii şi USR continuă să funcţioneze.

Nu trebuie, totuşi, să ignorăm unele consecinţe negative ale acestei osârdii nesăbuite de a calomnia şi de a răspândi întruna ştiri false despre legalitatea Uniunii Scriitorilor. Irosim timp, nervi şi bani în strădania de a explica membrilor noştri şi opiniei publice cum stau lucrurile, de a contracara zeci, dacă nu chiar sute, de acţiuni în Justiţie, de a preîntâmpina ezitări din partea autorităţilor cu care interacţionăm, derutate, de bună seamă, de o atare zvonistică. De aceea, îmi permit să vă prezint în cele ce urmează un scurt rezumat al speţei, util ori de câte ori pâlcul agresiv se va mai apropia prin deşertul tătarilor. Aşadar:

Uniunea Scriitorilor din România este succesoarea de drept a Societăţii Scriitorilor Români (SSR), înfiinţată în anul 1908. Cei care spun că uniunile de creatori sunt invenţii staliniste ar trebui să ştie că, în perioada interbelică, cei mai prestigioşi preşedinţi ai acestor uniuni au fost, pentru compozitori şi scriitori, „staliniştii” George Enescu şi Liviu Rebreanu. Să mai amintim că SSR a primit statut juridic de prim rang, ea fiind recunoscută ca persoană morală (ce frumos sună asta!) în anul 1912, de către Senat şi Adunarea Deputaţilor.

USR a devenit succesoarea SSR tot printr-o normă specială, şi anume prin Decretul nr. 267 / 24 iunie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care i-a acordat şi statutul de utilitate publică. Ulterior, Decretul-Lege al C.P.U.N. nr. 27/1990 a înlăturat subordonarea faţă de Ministerul Culturii, specifică organizării centralizate de tip comunist, şi a conferit organizaţiilor de creatori, inclusiv Uniunii Scriitorilor, autonomie structurală, funcţională şi economică. USR şi-a păstrat utilitatea publică.

Unul dintre reproşurile care ni se aduc este faptul că nu ne-am reînscris potrivit OG 26/2000 şi nu ne supunem cerinţelor ei. În realitate, USR este exceptată, chiar prin prevederile OG 26/2000.

Potrivit art. 85 din respectiva ordonanţă, „Persoanele juridice de utilitate publică – asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de acest fel – înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public, nu intră sub incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe, ci rămân supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor”.

În consecinţă, Uniunea Scriitorilor din România este o organizaţie de scriitori, persoană juridică română înfiinţată şi recunoscută ca persoană juridică de utilitate publică, rămânând supusă reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării sale şi care preced OG 26/2000.

Iată cum puterea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească au confirmat, prin diverse acte normative sau cu putere de lucru judecat, legalitatea USR.

O normă cu caracter individual, cum este Decretul 267/1949, care vizează doar USR, nu poate fi abrogată decât printr-o prevedere ulterioară expresă. Nicio lege adoptată în România din 1949 până în prezent nu a abrogat în mod expres Decretul de înfiinţare a USR. În consecinţă, actul de înfiinţare rămâne perfect valabil. Mai mult de-atât, începând cu anul 1990, Parlamentul României a adoptat o serie de legi care menţionează în mod expres USR sau Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori (ANUC), din care USR face parte, ca beneficiare ale unor drepturi.

În mai multe rânduri, Guvernul României, prin Hotărâri de Guvern ori prin acte emise de Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor sau Ministerul Culturii, a confirmat legalitatea USR, ca organizaţie de creatori cu utilitate publică.

În ceea ce priveşte diversele contestări în Justiţie, există zeci de decizii judecătoreşti definitive în favoarea USR. Nu există nicio hotărâre în procedură contencioasă, deci care să se bucure de autoritate de lucru judecat, a vreunei instanţe care să pună la îndoială temeinicia legalităţii USR. În plus, legalitatea USR a fost argumentul pentru care Ministrul Public a respins toate plângerile penale îndreptate împotriva noastră.

Ca să nu mai amintesc că centenarul USR (deloc desfiinţat) a fost onorat, în anul 2008, prin distincţii oferite de Cancelaria Ordinelor din subordinea Preşedintelui României. Iar la sărbătoarea cu pricina au participat Preşedintele României şi Premierul.

Să nu uităm: legalitatea USR şi statutul său de utilitate publică au permis obţinerea unor drepturi importante pentru scriitorii din România.

După cum urmează: instituirea timbrului literar, acordarea unor drepturi de asigurări sociale, instituirea indemnizaţiilor de merit, finanţarea revistelor literare, alocarea, prin concesiune, a unor active imobiliare etc. La acestea se adaugă finanţarea, prin intermediul administraţiei centrale şi locale, a numeroase evenimente culturale în întreaga ţară.

Să nu ne jucăm cu vorbele. Ipoteza desfiinţării USR ar conduce la anularea tuturor drepturilor pe care le-am amintit mai sus. În situaţia în care insultele, defăimările, clevetirile şi denaturările îndreptate împotriva Uniunii Scriitorilor şi-ar fi atins ţinta, breasla noastră nu ar mai fi avut nicio modalitate să-şi continue activitatea la standardele de până acum. Iluzia pe care şi-o fac cei ce ne agresează că se vor buluci să se aşeze în locul actualei conduceri e deşartă. Ideea că USR nu există dacă o conduc unii şi există dacă o conduc alţii (adică ei) e doar o nălucire. Dacă USR n-ar exista pentru unii, n-ar mai exista nici pentru ceilalţi. Şi degeaba s-ar căzni să-şi facă o altă Uniune, aceea ar fi o asociaţie ca oricare alta, fără acces la drepturile de care am vorbit. Beneficiul tuturor acestor drepturi ar dispărea. Pentru a căpăta utilitate publică, potrivit legii, o asociaţie trebuie să fie reprezentativă, să aibă un patrimoniu, să aibă o activitate meritorie cel puţin trei ani. Ca să nu mai vorbim că statutul de utilitate publică se obţine printr-o Hotărâre de Guvern şi nu scriind năzbâtii pe Facebook.

Cred că vă e limpede: agresiunile acestea desfăşurate prin intermediul unor interminabile procese, prin tentativa de a capta bunăvoinţa (ca să nu-i spunem rea-voinţa) unor oameni politici sau chiar partide de a ne hărţui cu tot felul de intervenţii potrivnice ori prin campanii publice de defăimare nu sunt îndreptate doar împotriva conducerii USR, ci împotriva tuturor membrilor USR. Consider că, dincolo de reuşitele noastre, dintre care unele dureros de costisitoare financiar, de a le zădărnici iniţiativele netrebnice, o modalitate de a-i descuraja este şi atitudinea fermă, solidară a breslei în a le dezavua acţiunile.

Căci gestul acestor scriitori de a jubila la gândul că drepturile dobândite prin lege de confraţii lor n-ar mai exista este de o josnicie care în istoria literaturii române, cu toate disputele ei pătimaşe, nu are egal.