Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Uimire şi cutremur

        de Daniela Firescu

Ultimul volum de poezie al lui Nichita Danilov, Centura de castitate (Cartea Românească, 2007) se dezvăluie şi învăluie lectorul într-un excurs în căutarea purităţii pierdute. Cele trei secvenţe: Insomnie, Forţa lăuntrică şi Lumina jalonează periplul fiinţei prin vacuumul existenţial. Temele majore ale liricii sale se declară aici, de la consimilitudinea cu vidul, coşmarul perpetuu, la problematizarea/ asumarea propriei identităţi prin raportare la transcendent.

Asemeni unei relaţii de determinare reciprocă, retrospectiva zilei predispune la insomnie, o afluenţă de fapte, chipuri, întâmplări invadează, agreseaz㠄caruselul memoriei”. Starea de veghe este ontologică, amplificată de interogaţii/afirmaţii cu valoare de sentinţă, ea implică un sever examen de conştiinţă înainte de alunecarea în somnul final. Se conturează imperativul unei purificări - curăţire de păcate exprimată ritualic – bătrânul Feofan alternează între secvenţe de autoflagelare simbolică şi de descătuşare. Frenezia purificării îmbracă mai multe forme, însă finalitatea rămâne aceeaşi - eliberarea de „amănunte”, „imagini, sentimente, gânduri şi frânturi / pentru a ajunge la o formă pură / la o amintire ce durează cât o bulă de aer / ce se ridică deasupra apei / pentru a dispărea în văzduh” şi consecutiv ei se înregistrează tentaţia regăsirii stării originare. Căderea în lume, suspendarea incertă între „fluxul şi refluxul dorinţei” trădează sentimentul de suficienţă în care fiinţa se complace şi demonstrează inutilitatea demersului. Este un triumf al fiziologicului, în faţa căruia nu rezistă nici chiar „ centura de castitate” : „încerca / să deschidă, apelând la tot felul de tertipuri, / chiar şi la vrajă, / propria centură de castitate, pe care o vedea în vis/ cum îi înconjoară coapsele.../ scârţâind în bătaia / tuturor gândurilor...”.

Viziunea poetică se revendică unui maniheism ancestral şi activează mecanismul de talere identice care măsoară întunericul şi lumina, balanţa înclinându-se în zona primului: „În fiecare lucru văd vidul. Obiectele sunt făcute mai mult din goluri decât din plinuri, şi eu văd, văd orice gol Angoasa este alimentată nu doar de senzaţia vidului, obsesia timpului ci şi de spaţiul contorsionat, ieşit din sine, subordonat unei tendinţe aluvionare, el curge, alunecă, se ascunde.

Accesul, posibilitatea miracolului se dezvăluie doar celor inocenţi - măicuţa Frevonia „în fiecare an când / se sfârşea Postul Mare / în ultima zi a Săptămânii Patimilor / îşi pilea cu migală unghiile / zugrăvind pe fiecare din ele câte un chip de apostol / astfel încât împreunând mâinile una de cealaltă / în timpul rugăciunii / încerca să reconstituie Cina cea de Taină”. Reconstrucţia – construcţia se dovedeşte de altfel un laitmotiv al volumului, de la bătrânul Feofan şi reconstrucţia sa numerică culminând cu „ însuşi timpul, pe care-l readucea din nou la viaţă...” la actul individual eşuat, al creatorului unei lumi fără început şi fără sfârşit, dar mai ales fără ideea de sine.

Scenariul vizionar de factură expresionistă este deturnat progresiv, în direcţia parabolei, filozofiei, moralei; dominată de binomul întuneric-lumin㠄Odată cu lumina / înălţăm în palma noastră / şi bezna. Bezna / dinăuntru, nu dinafară / pentru că aşa / e clădit fiecare lucru; / tot ce-a fost şi tot ce va fi...” posibilitatea redempţiunii apare tot mai depărtată. Umbre şi amintiri sondează posibilitatea întoarcerii în timp, regăsirea inocenţei fiind permisă numai în spaţiul imaculat, protejat al copilăriei. Ajuns la vârsta senectuţii, Feofan interoghează retoric: „Socoate şi tu câte ierni şi câte veri vor trece, / pentru ca toamna mea de acum să-mi apară în faţa ochilor / ca o simplă copilărie, / o mie, două mii, trei mii de ani, cinci mii...O veşnicie?”

Dacă datoria primară a poetului este să provoace uimire, Nichita Danilov izbândeşte să se achite într-o manieră desăvârşită însă îşi rezervă dreptul de a provoca şi cutremur(are): „cuvântul iertare se rostogoleşte / pe străzi închizându-şi / şi deschizându-şi branhiile asemenea unui peşte / aruncat de flux sau reflux pe uscat ./ Da, suntem aici, fără scăpare...”.

© 2007 Revista Ramuri