Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pe val

        de Constantin M.Popa

Judecând după volumul inaugural al cuprinzătorului proiect dedicat avangardei româneşti, Avangarda românească şi complexul periferiei. Primul val, de Paul Cernat, am putea spune că globalizarea a atins, cu efecte imprevizibile, şi domeniul istoriei literare. Autorul, lector universitar la facultatea bucureşteană de litere, monitorizează îndeaproape („la firul ierbii”) fenomenul problematic al avangardei cu un echipament critic eterogen, care preia sugestii din antropologie, istoria culturii, a mentalităţilor, psihanaliză, filosofia artei, politică.

Dacă ar fi să fim maliţioşi, parcurgând această carte cu deschideri ample către ideologie, artele plastice, estetica teatrală şi cinematografică, în încercarea deliberată de a evita „literaturocentrismul”, în faţa avalanşei informaţionale rezultate în urma desfolierii unor publicaţii periodice „periferice”, am fi tentaţi să afirmăm că Paul Cernat reiterează un anume tip de cercetare factologică, gen Iosif Pervain. În treacăt amintesc împrejurarea în care profesorul clujean, autoritate recunoscută în studiul Şcolii Ardelene, predând cursul de istoria presei filologilor din anul IV, a ajuns la finele anului universitar 1964/1965 doar până la „Dacia literară”!

Numai că exegetul primei faze avangardiste autohtone este şi un interpret, pe cât de erudit, pe atât de sagace, al acestei mişcări literare de anvergură, încă plină de necunoscute, în ciuda numeroaselor abordări datorate lui Ion Pop, Adrian Marino, Marin Mincu, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Ovidiu Morar.

În volumul de faţă sunt cuprinse, de fapt, trei cărţi, precedate strategic de „Argument”-ul care oferă şi modul de întrebuinţare: „cartea demarează greu. Ea ar trebui citită, la modul ideal, dinspre capitolul sintetic de la urmă către început, apoi viceversa…”. Conformându-ne indicaţiei, ne oprim, mai întâi la „cartea” despre Urmuz, considerat „mit fondator” pentru avangarda istorică românească. Autorul „paginilor bizare”, excentricul solitar cu existenţă duală („diurnă şi nocturnă”), se ştie, a fost legitimat şi revendicat ca precursor. Odiseea canonizării sale critice, de la primii promotori (G.Ciprian, I.Vinea),la „convertirea” magiştrilor modernişti interbelici şi până la recuperările (cu motivaţii specifice) postbelice, oferă lui Paul Cernat prilejul de a opera o veritabilă secţiune transversală în istoria gândirii critice româneşti.

A doua „carte” are în centru cea mai longevivă revistă de avangardă de la noi, „Contimporanul” lui Ion Vinea şi Marcel Iancu. Exegetul identifică în evoluţia publicaţiei „o etapă dominată de militantismul social-politic”, în intervalul 1922-1924, apoi „o etapă a militantismului artistic avangardist (cu dominantă constructivistă)”, în perioada 1924-1927 şi, în fine, „o etapă eclectică”(1929-1932), pentru a semnala un univers creator scindat între semnificaţia estetică şi caracterul politico-ideologic. Titlul acestei „cărţi”, protejat de poncife, este, în sine, productiv ca „vector de imagine”: „Contimporanul. O interfaţă Art Deco a <anilor nebuni>”. Meritul esenţial-simbolic al „Contimporanului” constă în efortul de a „asimila inovaţia radicală prin construirea ex-nihilo a unei tradiţii moderne”, vizând, spune Paul Cernat, universalizarea artei nonfigurative autohtone şi, deopotrivă, legitimarea ei locală.

Triada structurantă a lucrării lui Paul Cernat se împlineşte, fără schimbări de tonus speculativ, în paginile ce reunesc episoadele „Aventurii româneşti a Dadaismului”. Atins de virusul anarhic, Tristan Tzara găseşte la Zürich „organismul-gazd㔠necesar ecloziunii dadaiste, expresie a libertăţii extreme, subversivităţii, demitizării, sabotării tuturor valorilor oficiale, consacrate.

Cercetătorul mişcării avangardiste îşi plasează întreprinderea sub umbrela „complexului periferiei”, concept legat de obsesia identitară a culturii romane şi care, ca un leviathan, înghite întreaga suită de complexe culturale distinse de către Mircea Martin în studiul său de referinţă, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, din1981: „complexul” originii umile, al existenţei periferice, al întârzierii, al discontinuităţi istorice şi al absenţei tradiţiei clasice, al ruralităţii, al începutului continuu, al condamnării la imitaţia modelelor străine, al absenţei capilor de serie, al lipsei de audienţă (internă şi externă), al izolării provinciale, al lipsei de durabilitate şi monumentalitate etc. Discutabile în parte şi cu nuanţările necesare, toate aceste „complexe” poartă amprenta „complexului Dinicu Golescu”, teoretizat de Adrian Marino, în relaţie cu avatarurile integrării noastre europene.

Prin acest „vizor”, Paul Cernat urmăreşte spectacolul confruntării marginalului cu Centrul, un proces continuu, deşi relativ, mereu adâncit: „Într-adevăr, dacă Viena intelectuală habsburgică dezvoltă complexul unei identităţi periferice în raport cu Londra, Parisul sau Berlinul, un lucru similar s-ar putea spune şi în privinţa Ungariei faţă de Austria, a populaţiei maghiare şi germane din Transilvania şi Banat faţă de cea de la Budapesta, Viena sau Berlin, a etnicilor români subordonaţi politic şi social faţă de etniile <imperiale>, a Moldovei faţă de Muntenia, a Iaşului <cultural> în declin faţă de <centrul> administrativ bucureştean (redimensionat ideologic prin activitatea revistei Viaţa românească), a Bucureştiului faţă de marile capitale europene, a etnicilor evrei din România, privaţi de drepturi cetăţeneşti elementare, faţă de etnia majoritară, a categoriilor sociale defavorizate faţă de cele privilegiate ş.a.m.d.”. Spectacol într-un fel analog teoriei blagiene a cunoaşterii luciferice, unde fanicul şi cripticul sunt dimensiuni epistemologice ale misterului potenţat perpetuu în calitatea sa.

Dacă Tzara este considerat un „mutant” al periferiei româneşti, nevoia evadării din minorat şi anonimat poate fi poziţionată şi în orizontul propus de liminalitatea lui Victor Turner care demontează sinonimia liminal-marginal, atenuând tendinţele centrifuge prin proiecţia unui interval de virtualitate pură, în care contrariile generează echilibrul fragil al alternanţei.

Paul Cernat nu ratează ocazia de a ne avertiza asupra pluralităţii şi diversităţii avangardei istorice, o lume mozaicată, uneori exotică, populată de protagoniştii aurorali Ion Vinea, Adrian Maniu, Jacques Costin, B. Fundoianu, Tristan Tzara, Marcel Iancu, de critici de rang secund (Lucian Boz ori Constantin I. Emilian), de controversatul Al. Bogdan-Piteşti, mecena şi escroc, sponsor al Expoziţiei din 1908 a impresioniştilor francezi Derain, Forain şi Galanis, de la Bucureşti.

După o logică specială a proximităţii, istoricul literar aduce în raza de atenţie a cercetării „periferiile” avangardiste central şi est-europene (maghiare, poloneze, cehoslovace, ruse, sârbe), dar şi ecourile futurismului italian ori interferenţele cu avangarda belgiană.

Discret polemică, fără preţiozităţi academizante, dar şi făr㠄lejerităţi” eseistice, cartea lui Paul Cernat stimulează interesul pentru studiile culturale, chiar şi în matriţe care subminează treptat distanţele.

© 2007 Revista Ramuri