Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Votul şi fericirea poporului

        de Nicolae Prelipceanu

Greu de suportat comportamentul politicienilor, care nu se schimbă oricâte pandemii ar bântui în ţara unde – nu-i aşa? – păstoresc. Vezi la ei o adevărată cecitate (orbire) faţă de orice alte considerente, cât de cât legate de populaţia care i-a ales, în favoarea propriilor interese. Dar asta se ştie deja, s-a verificat deja. Nu-i vorbă că şi cetăţenii practică deseori orbirea asta, luând în considerare numai impresia dinainte, atunci când un fapt politic se petrece. Aşa că de ce să ne supărăm pe politicieni, care sunt, la urma urmei, extraşi tot dintre noi, ca noi?

Un fost parlamentar român, exclus din partidul său, nu contează care, fost şi europarlamentar, profesor de ştiinţe politice, Cristian Preda, îşi reeditează o carte cu un titlu incitant, Rumânii fericiţi. Titlul poate părea o glumă, dar e foarte serios, extras dintr-un text al unui parlamentar român (rumân!) din alt veac, Ion Câmpineanu. Acesta, Câmpineanu, cunoscut azi doar ca o stradă în Bucureşti, afirmă că aceia care sunt „mădulari ai Adunării” (parlamentarii de-atunci) sunt aleşi pentru:

„a cerceta daca legile să urmează, daca tractaturile sunt respectate, daca prinţul naţional este ales dă naţie, daca scopul constituţiei este agiuns, daca orânduiala, dreptatea şi economia domnesc în toate ramurile administraţiei, daca magistraţii au socotinţa publică, daca sumile statului sunt întrebuinţate pentru binele statului, într-un cuvânt daca rumânii sunt fericiţi”.

O întrebare firească îţi pui: câte dintre aceste prerogative, căci asta erau, sunt, nu îndeplinite, măcar urmărite astăzi de aleşii poporului, mădulare, deh, ale adunărilor, Camera deputaţilor şi Senatul? Omitem chestia cu prinţul naţional, dacă nu vrem să-i numim aşa pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis und so weiter... Restul rămân valabile, chiar dacă altfel formulate, şi azi. Şi mai ales cel din urmă deziderat, cel al rumânilor fericiţi. Or, rumânii de azi sunt foarte nefericiţi şi asta nu numai din cauza mădularilor adunărilor, ci şi pentru că nimănui nu-i pasă de fericirea lor. Dar ce zic eu fericirea? Măcar de o cât de mică mulţumire...

Cartea lui Cristian Preda este, de fapt, un studiu aplicat asupra unui subiect istoric, formulat în subtilul cărţii astfel: „Vot şi putere de la 1831 până în prezent”. E un parcurs istoric al parlamentarismului românesc din anii îndepărtaţi ai secolului al XIX-lea până azi, inclusiv regimul, fals-parlamentar, comunist.

Cum nu intenţionez să fac aici o recenzie a admirabilei cărţi a lui Cristian Preda, mă voi mărgini să repet: se gândeşte vreun politician de azi, s-a gândit vreunul de ieri sau chiar de alaltăieri, la bieţii rumâni, adică la cetăţenii români? Probabil că da, există şi asemenea exemplare, dar ele sunt rare şi se pierd în masa celor lacomi pentru sine şi, în cele din urmă, sau chiar mai devreme, ele sunt eliminate din formula politică, indiferent de partidul care le susţinuse până în clipa aceea. Însuşi autorul cărţii, dacă îmi aduc eu bine aminte, a fost exclus dintr-un partid pentru că avea păreri care, aplicate, cine ştie, poate ar fi condus la binele rumânilor contemporani.

Fericirea cetăţenilor, hai să nu le mai spunem rumâni, ca să nu părem şovini, a fost ocolită în multe feluri, atât înainte de cele două mari războaie, când totuşi, se mai făcea câte ceva şi pentru binele public, în ciuda faptului că nu lipseau nici atunci (ca acum) aşa zisele azi tunuri, care duceau, uneori, la procese de corupţie răsunătoare, afacerea Strousberg, în secolul al XIX-lea, sau Škoda, ceva mai târziu.

Fericirea românilor a fost proclamată probabil cu cel mai mare tam-tam de regimul comunist, cel în care alegătorii au avut, mult timp, în faţa ochilor, un singur candidat, cam ca Adam, căruia Domnul i-ar fi spus, arătându-i-o pe Eva: „Adame, alege-ţi femeia”. Pe urmă, de formă, au început să fie puşi câte doi sau chiar trei pe un loc, dar oricum se ştia dinainte cine trebuie să iasă, căci forţa conducătoare în România Socialistă era PCR (nu testul, ci partidul). De altfel, numărătoarea voturilor nici nu cred că se făcea, nici măcar aşa, de ochii lumii, care oricum nu vedeau nimic, cam aşa cum cei de azi nu văd la cel cu care ţin nicio greşeală, cât de mică. Antrenamentul fusese făcut, şi încă pe timpul unei firave democraţii, în 1946, când urnele cu voturile exprimate au fost ridicate din faţa comisiei de numărătoare, aceasta a fost consemnată pe loc şi în scurtă vreme urnele au venit înapoi. Dar nu mai erau aceleaşi, aşa cum azi se ştie. Dar numai de către cine vrea să ştie.

Fericirea tuturor obţinută prin torturarea şi uciderea a cât mai multor indivizi consideraţi duşmani ai poporului a fost apanajul comunismului, dar dacă ne gândim mai bine, nici nazismul n-a făcut altceva, el proclamând cine are dreptul să fie fericit şi cine nu. În timp ce în comunism, după ce trecuse epoca lichidării clasei burgheze, oricine putea să-şi piardă dreptul la aşa zisa fericire, astfel încât toată lumea să fie tot timpul cu spaima că ar putea să intre în Gulag, Laogai sau pe la Canal, aşa cum citim în admirabila lucrare a lui Thierry Wolton, Istoria universală a comunismului.

Ei, dar iată unde am ajuns de la citatul dat de Cristian Preda din textul lui Ion Câmpineanu, intitulat Act de unire şi independenţă (1838). Căci despre „fericirea poporului” vorbeau şi multe texte, politice sau literare, ale epocii comuniste, cred chiar a-mi aminti că a existat şi o carte intitulată Pentru fericirea poporului. Apărută în 1951, autorul ei era un cunoscut politruc, Nicolae Moraru, care-şi pronunţa numele ruseşte, cum era moda atunci. Halal fericire, domnule tavariş (cum le spuneau ţăranii ardeleni activiştilor veniţi să le ia pământul la colectivă) Mararu!

Nr. 05 / 2021
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 30 martie 2021

In memoriam George Sorescu

In memoriam Emilian Mirea

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Intelectualitate, dar şi „Şlefuire”
de Gabriel Coşoveanu

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 30 martie 2021

Îţi dai seama pe jumătate amuzat (3)
de Gheorghe Grigurcu

Aritmetica poetică a cifrei 3
de Gela Enea

Dante şi Francisc de Assisi
de Adrian Popescu

Votul şi fericirea poporului
de Nicolae Prelipceanu

Securitatea – individual compus
de Mihai Ghiţulescu

Abecedar: Cernobîl
de Cristian Pătrăşconiu

Patimile după Rory
de Dumitru Ungureanu

Romanul antropologic – între călătorie şi identitate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Cercul Literar de la Sibiu
de Gheorghe Glodeanu

Eseu despre incertitudine
de Gabriel Nedelea

Poezie blues
de Gabriela Gheorghişor

Moţiune Pentru Uniunea Scriitorilor din România

Progresiştii de astăzi sunt, în cele din urmă, urmaşii marxist-leniniştilor de ieri
de Ioan Stanomir

Etică şi spiritualitate
de Iulian Boldea

Autoconfirmarea unei opere de viaţă
de Ştefan Vlăduţescu

Mărturisiri fabuloase
de Aura Dogaru

Poezie
de Ioan Vintilă Fintiş

Poezie
de Cristian Liviu Burada

De vorbă cu Ion Barbu
de Toma Grigorie

Estetica imposturii
de Mihai Ghiţă

Aventuri la malul mării: teatru, violenţă şi indiferenţă
de Daniela Firescu

Melancolie, iubire şi damnare
de Viorica Gligor

Pulsiunea comunicativ㠖 exerciţii de însingurare
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Ascensiunea
de Nikos Kazantzakis

Adrian Murgulescu, de reţinut!
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri