a. 26 aprilie 1986. Au trecut (deja) 35 de ani de la această dată. Una dintre cele mai întunecate din istoria recentă a omenirii: atunci, de dimineaţă, a avut loc ceea ce este considerat a fi cel mai mare dezastru nuclear din istorie – explozia reactorului de la centrala nucleară din Cernobîl, Ucraina.

ă. Cernobîl. Istoria unei catastrofe nucleare de Serhii Plokhy este, referinţele în acest sens sunt deja numeroase, cea mai bună lucrare de istorie dedicată acestui episod înfiorător al istoriei recente ale cărei efecte sunt încă departe de a se fi epuizat.

â. Cartea apare, în 2021, şi în limba română – la editura Trei, în seria de „Istorie” (excelentă, o serie pentru care autorul acestor rânduri are o admiraţie specială) coordonată de Livia Szász. În versiunea originară, cartea a fost publicată în 2018, în limba engleză.

b. În limba engleză, aşadar, şi nu întâmplător. Pentru că: Serhii Plokhy e (deja) un reputat istoric, profesor de istorie ucraineană la Universitatea Harvard, acolo unde deţine Catedra Mihailo Hruşevski şi unde e, de asemenea, director al Institutului de Cercetări Ucrainene de la aceeaşi universitate. Practic, e omul ideal cu care să discuţi sau ale cărui studii să le citeşti despre istoria acestei regiuni. Serhii Plokhy nu e la prima carte tradusă în româneşte – debutul la noi şi l-a făcut cu remarcabila Porţile Europei: O istorie a Ucrainei, la aceeaşi editură Trei.

c. O (primă) paranteză importantă: Cernobîl e şi titlul unei mini-serii TV oferite de reţeaua Netflix, în anul 2019, cotele de audienţă ale acestui miniserial au fost uluitoare, iar cotaţia acestei producţii – critici de specialitate + publicul larg –, fără precedent pentru un produs cinematografic de acest tip.

d. O (a doua) paranteză importantă: Rugăciune pentru Cernobîl este titlul uneia dintre cele mai cunoscute cărţi semnate de Svetlana Aleksievici şi, totodată, un document literar, istoric şi afectiv de mare greutate, inclusiv pentru juriul care i-a conferit Nobelul literar acum câţiva ani cunoscutei scriitoare din Belarus. Totodată, această carte a inspirat, în bună măsură, şi documentul cinematografic mai înainte menţionat.

e. Cernobîl. Istoria unei catastrofe nucleare a istoricului Serhii Plokhy vine, aş spune, şi pentru a completa o triadă formidabilă despre ce s-a întâmplat acum 35 de ani în URSS. O triadă – discurs istoric + film + antologie de mărturii trecute prin filtrul sensibilităţii unei uriaşe scriitoare – care nu poate lăsa decât urme adânci în conştiinţa celor care nu refuză întâlnirea cu aceasta.

f. „Deşi cheia pentru înţelegerea cauzelor, consecinţelor şi lecţiilor catastrofei (de la Cernobîl) stă în contextualizarea şi interpretarea istorică, deocamdată puţini istorici au abordat subiectul”, notează Plokhy.

g. Tema e, sugerează istoricul ucrainean, cu atât mai tentantă cu cât, recent (în ultimii ani, mai precis, după conflictul care a avut drept miză imediată Crimeea), au apărut foarte multe – şi cât se poate de relevante – documente noi care sporesc lumina (sensurilor) care poate fi proiectată pe acest întunecat eveniment.

h. Un eveniment, apropo, care a însemnat, în privinţa exploziei, echivalentul a 500 de bombe de la Hiroshima; 50 de milioane de curie, în termeni tehnici.

i. Serhii Plokhy: „Tot ceea ce a trebuit pentru ca acest dezastru să aibă loc a fost ieşirea a mai puţin de 5 la sută din combustibilul nuclear”.

î. Ca să avem o imagine şi clară a micii Apocalipse produse şi a unui dezastru infinit mai mare, din fericire evitat, iată şi alte date – reactorul din care s-au scurs 5% din combustibilul nuclear „conţinea, înainte de asta, peste 125 de kilograme de uraniu îmbogăţit – suficient cât să polueze şi să devasteze mare parte din Europa. Şi, dacă celelalte trei reactoare de la Cernobîl ar fi fost afectate de explozia primului, atunci e puţin probabil să mai fi rămas vreun organism viu, în stare să respire, pe întreaga planetă”.

l. Iată ce face Serhii Plokhy aici, în carte, chiar în cuvintele sale: „mi-am permis să prezint o perspectivă extinsă asupra dezastrului şi a efectelor sale politice, sociale şi culturale”.

j. Mai exact: „în relatarea mea, pornesc de la camera de control a reactorului avariat, trec la satele abandonate ale Zonei de Excludere şi ajung în birourile puterii din Kiev, Moscova şi Washington. Plasarea accidentului de la Cernobîl în contextul istoriei internaţionale face posibilă învăţarea unor lecţii de importanţă globală”.

k. La momentul accidentului, în Cernobîl locuiau, conform estimărilor oficiale, în jur de 18.000 de oameni. Foarte aproape, la Pripiat – sau Prâpiat, cum i se mai spune –, în localitatea care asigura, masiv, structura socială ce gravita în jurul acestui „obiectiv strategic” sovietic, locuiau aproximativ 50.000 de oameni.

l. Astăzi, la Cernobîl sunt doar câteva sute de oameni. În legătură cu Pripiat, statisticile internaţionale notează că localitatea e populată de 0 (zero) locuitori. Ambele localităţi fac parte din celebra „zonă de excludere” – un perimetru „de 30 de km, care înconjoară centrala nucleară de la Cernobîl şi teritoriile puternic contaminate după accidentul nuclear din 26 aprilie 1986. Din punct de vedere geografic, conţine părţile nordice ale regiunilor: Kiev şi Jitomir şi are un acces spre frontiera cu Belarus”.

m. Iată, imediat după foc, după explozie, mai precis, în faza de negare a acestei imense tragedii, o scurtă relatare despre unul dintre personajele principale ale acelui moment: „îi era greaţă şi abia se mai ţinea pe picioare. Mai târziu, doctorii aveau să estimeze că doza de radiaţii ionizate pe care o primise era de treizeci de ori peste limita de urgenţă. La un asemenea nivel de afectare biologică, majoritatea oamenilor nu supravieţuiau mai mult de 60 de zile. Diatlov renunţase să mai lupte pentru reactor”.

n. Şi pasajul care aproape că se înfige în carnea cititorului: „cum avea să scrie în memoriile sale, ştia că reactorul e mort, însă nu mai avea puterea de a rosti asta cu voce tare. Credea că nici nu mai e nevoie de cuvinte...”.

o. Accidentul de la Cernobîl este încă studiu de caz în legătură cu ceea ce se întâmplă atunci când un subiect de sensibilitatea şi de incidenţa planetară a acestuia e în controlul autorităţilor unui stat totalitar. Din această perspectivă, el este – o dată în plus – o lecţie de istorie.

p. Tăcere, ascundere, negare, dezinformare, lipsă crasă a unui simţ de anticipare, agresivitate, politica „ţapilor ispăşitori”, vinovăţii diluate. Acestea sunt câteva dintre liniile de comunicare şi strategie cu care, în sens negativ desigur, liderii din Uniunea Sovietică au ales să se prezinte – în interiorul ţării şi în faţa întregii lumi – după un accident în legătură cu care, datele în acest sens sunt în carte, existau deja semnificative avertismente că nu e deloc improbabil, având în vedere ritmul stahanovist în care s-a lucrat pentru construirea reactoarelor de la Cernobîl, în mod aparte, la acest al patrulea reactor care a intrat în istoria umanităţii.

q. În 1987 a avut loc procesul directorilor de la centrala nucleară Cernobîl. În centrul acuzaţiilor: directorul centralei, Viktor Briuhanov; Nikolai Fomin – inginer şef şi Anatoli Diatlov – inginerul-şef adjunct al centralei. Cei trei au fost găsiţi, fiecare în mod aparte, vinovaţi.

r. Cu două luni în urmă, la final de februarie 1986, la Moscova s-a desfăşurat, somptuos, în cea mai impresionantă sală posibilă a momentului din capitala URSS de atunci (a Rusiei de azi), Congresul PCUS. Pentru cei mai tineri – PCUS: o abreviere faimoasă a unei instituţii sinistre, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

s. La Congresul PCUS din 1986 (ediţia cu nr. 27 – de când a fost înfiinţat unul dintre cele mai criminale partide comuniste din istoria acestei – cu date şi fapte, nu cu interpretări – celei mai criminale mişcări politice şi sociale din istoria umanităţii; Mao şi Stalin sunt primii doi monştri în ierarhia celor mai mari criminali din istoria umanităţii, fiecare având zeci de milioane de morţi în acest funest palmares!), Mihail Gorbaciov şi-a citit raportul politic. Un discurs-maraton, aşa cum se întâmpla, în mod deja tradiţional, la plenarele partidelor comuniste din întreaga lume. Gorbaciov a vorbit, numai din raportul său politic, aproximativ o zi întreagă de lucru, cu pauzele de prânz şi de cafea incluse.

ş. Consemnările oficiale de la eveniment relatează că discursul a avut aproximativ 6 ore. Destul de aproape de un altul, de referinţă, al lui Fidel Castro – se pare că record mondial încă în vigoare: 7 ore şi 10 minute!

t. Lui Briuhanov, lui Fomin şi lui Diatolov li s-a spus – mai ales în presa internaţională – „inocenţii vinovaţi”. Destinele post-accident ale celor trei sunt diferite, am putea spune că fiecare dintre ei a avut „strategii de supravieţuire” distincte; uman, e foarte delicat de judecat ceea ce au spus ulterior cei trei.

ţ. Însă vinovaţii cei mari – şi deloc inocenţi – erau mai departe. Mai degrabă şi mai ales: în sala în care Gorbaciov şi-a ţinut discursul său cu care, insipid, încerca să se apropie de recordul discursului lui Fidel Castro.

u. O catastrofă nucleară plasată într-un loc precum Cernobîlul şi într-un context istoric atât de complicat devine, pe măsură ce povestea, întunecată în fond, capătă limpezimea tot mai multor detalii, şi o pagină de istorie ieşită din comun.

v. Cernobîlul – cu creşterile şi decăderea sa – e un „mic în mare”: despre cum se scrie istorie sub tancurile – hard sau soft – unei dictaturi.

w. Nu e deplasat nici dacă spunem aşa: Cernobîl însuşi este istorie, o istorie amară, teribilă despre comunism şi homo sovieticus.

x. De asemenea, e obligatoriu de spus că această istorie e încă vie, atât de vie: Ucraina, teritoriul de care aparţine Cernobâlul (o localitate care, apropo, a cunoscut în istoria sa şi alte episoade teribile, de mari turbulenţe, datorate tot practicării unor ideologii criminale), e, aşa-zicând, şi astăzi un „câmp de luptă” pentru forţe care proiectează – inclusiv despre episodul accidentului nuclear – informaţii alternative, produse josnice ale imaginaţiei, fake-news şi o istorie cu rugină ideologică.

y. Nu se ştie exact numărul victimelor accidentului nuclear de la Cernobîl. În legătură cu numerele afişate de oficiali există suspiciuni mai mult decât întemeiate. Plokhy avansează aceste două borne: ONU (o organizaţie, totuşi, cu un pattern comunist destul de accentuat, deci o organizaţie în legătură cu care e igienic să avem suspiciuni!) vorbeşte de 4.000 de decese – Greenpeace International, de 90.000 de decese. Plus multe zeci de mii de bolnavi, dacă nu chiar multe sute de mii de bolnavi de pe urma radiaţiilor rezultate în urma exploziei nucleare. Oricare ar fi el acum, numărul victimelor de pe urma accidentului nuclear de la Cernobîl va creşte, din păcate: izotopii care au ajuns în era de pe urma exploziei vor afecta mediul, deci şi oamenii, încă 180 de ani de acum înainte. Cel puţin.

z. „Lumea a fost deja copleşită de un Cernobîl şi o zonă de excludere. Nu-şi mai permite altele. Trebuie să înveţe din ce s-a întâmplat în şi în preajma Cernobîlului, pe 26 aprilie 1986”. Amin!