Prin cartea Privind înapoi, modernitatea, apărută în limba română în 1999, Sorin Alexandrescu a dezvoltat un mod complex de a citi cultura română, retrospectiv, anunţând sfârşitul hegemoniei „canonului estetic”. De dragul demonstraţiei, autorul absolutiza argumentul „autonomiei esteticului” pentru a-l demonta, plecând de la o reducţie, care nu se verifică în totalitate, potrivit căreia „marea critică literară românească este imanentistă” (Sorin Alexandrescu, Privind înapoi modernitatea, p. 151). Dintotdeauna mi s-a părut mai potrivită, pentru operele critice la care trimite în demonstraţia sa, sintagma „criteriul întâietăţii esteticului”, niciunul dintre cei nominalizaţi – Maiorescu, Lovinescu, Călinescu şi Manolescu – nefiind într-atât de purist pe cât li s-a imputat. Fiecare dintre cei patru a conştientizat, de fapt, toate celelalte implicaţii gnoseologice, ideologice şi ontologice pe care le presupune opera de artă. Poate şi în această atitudine „decanonizantă” îşi are originea discreditarea „ştiinţifică” a exegezei literare „impresioniste”, a cronicii de întâmpinare în favoarea „studiilor literare”. Există, în acest sens, un complex epistemologic cu răbufniri recurente ale istoricilor literari şi ale specialiştilor din domeniile umanioarelor, răbufniri care se soldează ori s-au soldat cu varii aderări la metodologii specifice unor discipline cu un ascendent ştiinţific de o largă recunoaştere. Rezultatele s-au dovedit consistente sau, nu în puţine cazuri, de-a dreptul ridicole. Pentru a închide această scurtă introducere, analizele întreprinse de Sorin Alexandrescu în lucrarea amintită nu numai că au adus un suflu nou, dar erau de-a dreptul necesare, însă nu impuneau această plasare în opoziţie.

În 2021, Sorin Alexandrescu publică Lumea incertă a cotidianului, volum cu o structură asemănătoare cu cea a cărţii amintite anterior. În „Introducere” formulează premisele şi ipotezele, care nu par prestabilite, adică textele nu sunt puse în slujba lor, ci, dimpotrivă, îşi relevă pe deplin deschiderile, confirmările şi concretizările după ce au fost realizate studiile propriu-zise, adunate sub acest generic, deloc întâmplător sau general, din moment ce termenul de incert va fi conceptualizat. Aşadar, această prefaţare are, pe de o parte, o miză teoretică, iar pe de altă parte, rol de sinteză, omogenizând cartea. Simpla parcurgere a cuprinsului te pune în uşoară încurcătură, date fiind aparentele distanţe dintre operele interpretate: „Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene, mai de aproape”, „Lecţia de teatru a Anei Blandiana”, „Dumitru Ţepeneag sau Despre textul bine temperat”, „Mircea Nedelciu: ecou sau răsunet?”, „Dincoace şi dincolo de real sau De la Ion Grigorescu şi Marcel Iancu la Victor Brauner şi Ştefan Câlţia”, „Brâncuşi sau Despre sublim”, „Memoria ca scenă (pornind de la un spectacol de Gavriil Pinte)”, „Touch Me Not: sens şi prezenţă în filmul Adinei Pintilie”, iar în anexă „Mircea Nedelciu, Efectul de ecou controlat”. Analizează, deci, naraţiunile a patru scriitori, patru pictori, un sculptor şi doi regizori, de teatru, respectiv, de film. (Toate studiile, cu excepţia „Introducerii”, acelor două „Intermezzo-uri” şi a „Epilogului”, au fost publicate independent în reviste şi volume colective din ţară sau din străinătate.)

Se subînţelege, din aceste date preliminare, că-l interesează o grilă de lectură fundamentată pe recunoaşterea incertitudinii ca stare de fapt şi, deopotrivă, ca tensiune ce generează lanţul interpretărilor ce ţine în viaţă opera şi regenerează sensul. Distincţiile cu care operează şi reconstituie „lumile incerte” le argumentează în baza teoriei lui Roman Ingarden, stabilind diferenţele dintre indeterminabil („care nu poate fi nicidecum determinat concret, pentru că nu există în lume într-un mod «prins» în determinări concrete), indefinit (care „nu este încă definit singular, deşi ar putea fi”) şi incert („exprimă, dimpotrivă aceeaşi situaţie văzută invers, adică modul în care noi, cititorul sau privitorul, receptăm un anume ceva, […], care, deşi prezentat ori definit în diferite feluri, nu este niciunul caracterizat definitiv, nici complet; el rămâne pentru noi incert, deşi a fost definit concret într-unul sau mai multe feluri de altcineva”), luându-şi ca text paradigmatic Noaptea de Sânziene. Astfel: „Lumea lui Eliade nu este deloc in-determinată, ci, dimpotrivă, super-determinată, numai că exact din acest motiv sensul ei propriu ne pare finalmente in-cert: posibil, dar nesigur. Generalizând acest criteriu, aş spune că lumea, pentru toţi scriitorii şi artiştii discutaţi în cartea de faţă, este in-definită, adică nu are un sens definitiv, fără a fi prin aceasta şi indeterminabilă, adică imposibil de explicat, ci, dimpotrivă, rămânând multiplu explicabilă şi aparţinându-ne ca atare, tocmai de aceea, cum ziceam, drept incertă, provizorie, niciodată definitivă”. Acest tip de meditaţie despre universurile (compensatorii) artistice au fost explicate în varii moduri. Sorin Alexandrescu propune un limbaj mai simplu urmărind, în fond, să explice transfigurările specifice literaturii şi artei nu în sine, ci după impactul cu transfigurările cu care le întâmpină receptorul, el însuşi creator de text, un receptor dispus să accepte incertitudinea pe care autorul însuşi a trebuit să o negocieze şi să o încarce provizoriu cu sens. Sigur, trimiterea la principiul incertitudinii acceptat în fizica modernă era, cumva, obligatorie, dar este relevantă numai în parte, pentru că observatorul primeşte o realitate deja (hiper)codificată.

Abordarea deschisă dinspre filozofie, ştiinţele limbajului şi istoria culturală în genere solicită „un nou tip de eseu”, cum îşi defineşte autorul demersul. Îşi enunţă intenţiile şi fixează obiectul cu rigoarea cercetătorului şi detenta hermeneutului: „Obiectul reflecţiei în cele ce urmează este, încă o dată, incertitudinea cotidianului în lumea noastră, nu eventuale relaţii cu estetici de mult perimate”. Argumentele sale intră însă şi în sfera esteticului, de care n-ar trebui, totuşi, să se ferească, pentru că alegerile pe care le facem, ca scriitori sau ca cititori, în faţa incertitudinii cotidianului sunt determinate şi de instinctul şi intuiţia noastră estetică. Autorul nu pretinde o abordare ştiinţifică, fiindcă textele şi imaginile sunt plurivoce, iar reţelele de sens nu sunt niciodată perfect definite, „dar mereu (re)definibile”. În această ordine de idei, afirmă că încearcă „un tip nou de eseu, situat în zona de interferenţă a filosofiei cu diverse opere literare şi artistice, interferenţă numită «analiză culturală»” şi speră ca, în acest sens, să „continue cumva eseistica română interbelică, importantă nu numai prin merite individuale, ci şi prin aceea că priveşte societatea, literatura şi arta, firesc, împreună”.

Nu mi-am propus să scriu despre rezultatele la care ajunge în cazul fiecăreia dintre naraţiunile pe care le analizează, ci să descriu mecanismul interpretării pe care-l pune în mişcare, perspectivele pe care le dezvoltă şi modul în care o face. Este interesant, în acest sens, cum fragmentele şi amănuntele de la care porneşte îi provoacă întrebarea: „opera mai multora dintre scriitorii şi artiştii discutaţi aici în carte nu este oare ea însăşi o mise en abyme a acelei epoci?”. Transpare de aici relaţia dintre universurile artistice şi construirea istorică a realităţii. Sorin Alexandrescu are capacitatea de a surprinde atitudini şi perspective prin formulări comprehensive, precum „ego-istoriile lui Eliade”, sau unghiuri de observaţie subtile şi fertile pentru interpretare: „Brâncuşi încearcă să intre mereu în lumea statuilor sale, fotografiindu-se printre ele ca o altă statuie, nu ca autorul lor omnipotent”, „Modernismul constructivist al arhitectului Marcel Iancu este astfel dublat de spaima pictorului cu acelaşi nume de o posibilă prăbuşire a lumii moderne la a cărei construire el însuşi contribuise, aşa cum e ilustrat în tabloul Privire în univers (1931)”.

Acceptarea „incertului” garantează o poziţie echilibrată în faţa pluriperspectivismului, multiculturalismului şi diversităţii, în plan ontologic. În plan formal, asigură, printre altele, şi o definiţie funcţională a categoriei straniului, pe care Alexandrescu îl definise bunăoară, în siajul lui Todorov, „prin prăbuşirea treptată, în lectură, a tuturor sensurilor posibile ale celor întâmplate”, adăugând, acum, „acestei definiţii incapacitatea noastră de-a o alege pe cea corectă dintre mai multe explicaţii egal îndreptăţite”, adăugând că „am putea reaminti aici, în plus, explicaţia simbolică, cea prin care sunt acceptate simultan atât sensul literal, imediat, cât şi cel sacru, ori general uman, al unui eveniment ori al unui obiect”. Acceptarea incertului nu numai că nu conduce la o formă de relativism, ci afirmă necesitatea unei opţiuni în cunoştinţă de cauză, adică ţinând cont de pluralitatea de opţiuni egale epistemologic. Diferenţa se face, oricât ar încerca autorul să evite acest lucru, în plan estetic.

Prin cartea Lumea incertă a cotidianului, Sorin Alexandrescu oferă un limbaj accesibil pentru a asuma o interpretare şi argumentele necesare pentru înfruntarea indefinitului care, odată acceptat ca incert, rezistă pluralităţii (de)codificărilor. Cartea este, totodată, o importantă pledoarie pentru studiul literaturii.